În copilărie, printre altele, circula și întrebarea „Care e anotimpul tău preferat?”. Pe vremea de atunci, aveam o minte gen oracol, ori gen „Flori, fete, filme sau băieți”. Realitatea era structurată, în multe cele ale ei, sub forma unui top, a unei ierarhii în care fiecare element își avea locul lui bine stabilit. Nuanțe erau mai puține.

În orice caz, la întrebarea cu anotimpurile, cred că aș fi pus vara pe ultimul loc. Pe vremea aceea, cred că favorita era iarna, pentru că avea Crăciunul și nimic nu putea înlocui asta. Apoi veneau primăvara și toamna, cu culorile și aromele lor speciale, și – aș spune acum, fără poezie – cu temperaturile lor ideale.

Ceva în căldura ei copleșitoare și, pentru lung timp, fără scăpare o făcea mai curînd amenințătoare decît plăcută, în ciuda vacanțelor pe care le îngloba. Cele cîteva opere literare despre vară, în special din literatura română, pe care le studiam la școală sau le citeam nu făceau decît să-mi întărească acest sentiment: era o perioadă de stagnare toridă, în care nu se întîmpla mai nimic și doar se coceau diverse, de cele mai multe ori nelalocul lor, chiar înspăimîntătoare. Au trecut ani pînă să mă ciocnesc de Străinul lui Camus, care mi-a confirmat antipatia față de veri și de soarele agresiv pînă să te scoată din minți.

Literatura citită de mine în școală nu mergea atît de departe, reușea doar să-mi inculce un sentiment al opririi timpului într-o sufocantă stagnare. Verile de prin romanele și povestirile neaoșe le ofereau protagoniștilor prea mult timp. Le aruncau hălci aproape infinite de timp pe care trebuiau să le umple. Iar personajele nu păreau să găsească decît nimicuri: mai o cafea, mai o dulceață, mai o bîrfă… Se contura o lume  în care răgazul îți scăpa printre degete și se revărsa peste toți și toate, inundîndu-te precum personajul lui Peter Sellers casa în care se afla în filmul Petrecerea (The Party, Blake Edwards, 1968). Pe atunci nu știam încă de Oblomov, a cărui întreagă existență poate fi văzută ca o asemenea vară paralizantă.

Și totuși, aș exagera dacă nu aș vedea și părțile bune ale verilor pe care le-am trăit. În primul rînd, verile copilăriei, în cea de-a doua casă a bunicilor mei. Verile în care alergam în neștire, pînă la epuizare, și trăiam cu maxim suspans jocurile de „fațea”, cu momentele în care te piteai pe viață și pe moarte și apoi țîșneai să-l „scuipi” pe cel care se pusese, ca nu cumva să-i iei tu locul. Ca nu cumva să fii tu cel care, cu ochii închiși și atît de singur, te puneai cu fața la perete și numărai din 10 în 10 pînă la, ți se părea atunci, infinit… Și cînd deschideai ochii, o făceai asupra unei lumi pustii, în care erai doar tu ca unic supraviețuitor postapocaliptic (aveai să afli asta din filmele de mai tîrziu) și nimic din jur nu mișca, toată responsabilitatea adăsta pe ai tăi umeri firavi. Una dintre cele mai mari frici ale copilăriei mele a fost să mă pun la „fațea”.

După jocurile astea, fugeam în casa bunicilor de cele mai multe ori moartă de sete. Anticipam plăcerea paharului cu apă, de la chiuvetă (pe atunci o beam fără probleme), gustul apei îmi părea sublim, țin minte și acum cu cîtă voluptate îl dădeam pe gît. Era ceva simplu de care mă puteam bucura, nu existau atîtea opțiuni ca acum. Și cu cît erau mai puține variante, cu atît mă bucuram mai mult de cele pe care le aveam.

Apei din paharul incasabil (gros și cu striații, îl țin minte pînă-n ziua de azi, el și cele încă vreo cinci asemenea lui erau, de altfel, singurele supraviețuitoare ale unui bufet pe care eu îl dărîmasem din greșeală, desigur) i se adăuga, uneori, și cîte o dulceață sau cîte un șerbet. Pe care le avea și bunica mea în casă (erau încă vremurile alea), dar de care ne bucuram și în vizite. De fapt, cam într-o singură vizită: la o verișoară de-a bunicii, care stătea la vreo 15 minute distanță de mers pe jos de casa lor. Într-un bloc vechi, mai curînd o casă mai înaltă, pe niște străduțe care mie mi se păreau misterioase. Era genul de casă ca-n romanele interbelice, întunecoasă mai tot timpul, cu draperii trase și mobile vechi, masive. Amfitrioana și cele două fiice ale ei păreau și ele dintr-un roman, păreau că se asortează atît de bine cu casa încît nu mi le puteam imagina în altă parte. Acolo, în răcoarea tenebroasă, dar devenită familiară, dulceața era nelipsită. Ca, de altfel, și cafeaua, la care eu, cea de atunci, nu puteam avea decît acces olfactiv. Și mai apăreau uneori, regine capricioase ale serilor de vară, găluștile cu prune.

La mult timp după zilele cu dulceață, pe cînd eram prin clasa a opta, țin minte niște veri speciale prin București. În care, deși rămăsesem în oraș, nu simțeam ca pe o povară amorțeala toridă. Îmi făcusem, oricît de ciudat ar părea, doi frați de cruce, o colegă și un coleg de clasă. Și descopeream lumea împreună cu ei: locuri pe care, pînă atunci, nici nu le băgasem în seamă, precum diverse străzi și muzee, deveneau, în noul context, chiar palpitante. Dar despre asta în numărul viitor.