Ca să putem explica pe înţelesul multora despre cum stau lucrurile în Republica Moldova, ar fi nevoie, mi se pare, de un set de proze corpolente, ceva de genul celor douăzeci de romane ale lui Zola, structurate în proiectul Rougon-Macquart. Asta pentru că pînă şi generaţiile de după ’90 suportă din plin consecinţele eredităţii sovietice. Realitatea din spaţiul interriveran livrează zilnic factologii ale unei lumi cu genetica avariată, lipsită de orizont, subiecte pentru care, de altfel, autorii din Occident şi de pe aiurea trebuie să-şi mobilizeze înzestrarea pentru a imagina istorii de talie asemănătoare.
 
Ieri, am cinat cu familia la Sapori di Italia, un mic restaurant de pe strada Parovoznaia. Adriano, patronul, tot el şi bucătarul-şef al localului, e actorul unei poveşti de dragoste aproape inedite. Torinezul s-a căsătorit cu o basarabeancă şi a acceptat să se stabilească la baştina doamnei, în municipiul Bălţi. Deh, nu spunea divinul Dante că iubirea mişcă sori şi stele? Gestul său m-a marcat, pentru că, de regulă, exerciţiul este invers: dulcele noastre basarabence aleg să colonizeze tenace Peninsula Apenină. 
 
Cum nu cunosc italiana, am comunicat cu Adriano într-o engleză aproximativă. Am înţeles că-l macină un dor nebun de Torino şi că primul lucru pe care l-ar face, întorcîndu-se la vatră, ar fi să cumpere vreo cinci kilograme de midii, să le prepare cum ştie numai el, să le cufunde apoi într-un lighean de spaghetti, peste care să toarne sosurile potrivite. Mai grav decît inconvenienţele gastronomice este altceva: Adriano nu se poate acomoda nicidecum realităţilor stranii din Republica Moldova. Din povestea lui am aflat despre cum vede el decalajul dintre civilizaţiile noastre. „Între Italia şi Moldova – mi-a zis strănepotul lui Giuseppe Garibaldi – „este o distanţă de un mileniu!“ Am zîmbit decent, ca un angajat al Ministerului de Externe, căci nu obişnuiesc să polemizez în baruri, troleibuze sau WC-uri. Ajuns acasă, m-am întins pe canapea, ca să înlesnesc procesul de digerare a bucatelor meridionale, şi am început să butonez telecomanda. Spectacolul de pe sticlă mă făcea iarăşi să cred că „tristeţile“ lui Adriano nu erau dictate doar de dorul fierbinte de Torino. 
 
Autoexilatul din dragoste are dreptate cînd vede fără lunetă diferenţele de civilizaţie, noi, însă, întrucît sîntem români şi… puncte de suspensie, putem găsi lesne simetrii de tot felul peste Prut.
 
Clasa politică de la noi este, cu mici excepţii, de calitate proastă, precum şi cea din România. Doar cîteva probeme mai noi. Vicepreşedintele parlamentului, Vladimir Vitiuc, deputat pe lista PCRM, în tinereţile sale, revoluţionare desigur, a fost reţinut în repetate rînduri de poliţie pentru că practica răvăşitorul joc de-a alba-neagra în Piaţa Centrală din Bălţi, iar femeia politică de 23 de ani Marina Radvan s-a făcut faimoasă prin pozele indecente plasate pe reţelele de socializare. Pe una din ele, sprintena şi socialista domnişoară e imortalizată în costum de baie, mai avînd şi inscripţionată, cu carioca roşie, pe epiderma de deasupra sutienului, oferta: Fac sex pentru mîncare. Posibil că vocaţia e de vină, or, proaspăta parlamentară e actriţă de profesie. Ce mai, viitorul Republicii Moldova e în minţi de nădejde. 
 
Putem înregistra însă şi o „mică schimbare de altitudine“, pentru că, dacă în România comunitatea e martoră la, sper, amurgul băieţilor deştepţi, apoi, între Prut şi Nistru, băieţii de acest soi devin tot mai deştepţi. Captivanta poveste a concesionării Aeroportului Internaţional din Chişinău unei companii anonime, de care aveau ştiinţă doar Registrul de Stat din Rusia şi guvernul Leancă, e o probă grăitoare. O altă ispravă antologică a actualei elite politice este furtul a miliarde de lei de la Banca de Economii. 
 
Electoratul proeuropean a înghiţit, astupîndu-şi nasul cu batista, aceste evidente porcării, alegînd la 30 noiembrie 2014, ca mai întotdeauna de la 1990 încoace, răul cel mic, ca să asiste ulterior la un adevărat spectacol al absurdului. PLDM-ul, PD-ul şi PL-ul, după ce au cîştigat la limită alegerile parlamentare, 55 de mandate contra celor 46 ale socialiştilor şi comuniştilor, timp de două luni şi mai bine au negociat sub plapumă o alianţă proeuropeană pentru ca, în cele din urmă, să încheie clandestin o alianţă cu comuniştii şi să instaleze un guvern minoritar. Leul moldovenesc s-a prăbuşit ca un cal neadăpat în vreme de caniculă, un euro echivalînd cu 30 de lei, iar un dolar – cu 25 de lei. Analiştii politici, care mai sînt şi patrioţi consacraţi, au văzut în tot acest action „mîna Moscovei“. Fals, e vorba despre sublime acte de corupţie, reuşite de flăcăi tomnatici sub ochii europenilor blînzi.
 
Conform unui scenariu aproape hollywoodian, elaborat, se vede, de reputaţii regizori Vlad Filat, Marian Lupu şi Vladimir Plahotniuc, în fruntea guvernului a apărut, ca un deus ex machina, Chiril Gaburici, personaj despre existenţa căruia puţină lume bună avea ştiinţă. Pe lîngă lipsa de personalitate şi probleme de exprimare în română, asupra actualului premier planează, ca şi în cazul lui Victor Ponta, suspiciunea că ar fi falsificat actele sale de studii. După mine, om vindecat de utopii, batman-ul Chiril Gaburici nu va reuşi să aşeze lucrurile în matca lor, din simplul motiv că nu pentru asta a fost înscăunat.
 
De unde şi, cînd aud despre Moldova – ţară de succes, figură de stil născută de birocraţii de la Bruxelles şi Strasbourg, îmi vin în minte genialele: Unde eşti tu, DNA, ca punînd mîna pe ei… 
 
În rest, soarele răsare, rîurile curg, mugurii se desfac, păsările cîntă şi cetăţenii simpli devin pesimişti. 
 
Anatol Moraru este profesor de literatură română şi universală la Universitatea din Bălţi şi scriitor. Cea mai recentă carte publicată este volumul de proză scurtă Confidenţa unui loser, Editura Casa de Pariuri Literare, 2013.