Nu știu alții cum sînt, dar eu, pe măsură ce trec anii, suport din ce în ce mai greu iarna. Încep să am coșmaruri legate de ea încă de prin august, cînd e cald, soarele e sus pe cer, însă apar primele semne ale toamnei. Prin noiembrie mă gîndesc ce minunat ar fi să hibernez – să nu mai fiu nevoită să ies din casă, să dorm un somn profund pînă prin martie. Dar trebuie să ies, n-am ce face, tot amîn aceste momente, mă îmbrac într-o oră, îmi fac curaj. Frigul de afară, în loc să-mi limpezească gîndurile, cum se zice, mă paralizează, merg pe stradă ca teleghidată, în căutarea unui nou interior. Să depinzi doar de interioare mi se pare de prost gust. Să nu vezi soarele decît cîteva ore pe zi (dacă-l vezi) mă deprimă. Mă bucur cînd nu ninge, cînd temperaturile sînt „nefirești de mari“ pentru luna decembrie sau ianuarie, urmăresc plină de speranță rubricile meteo și îi privesc cu suspiciune pe cei care îmi spun: „Ei, dar un pic de zăpadă tot ar trebuie să fie, măcar de Crăciun!“. Cine are nevoie de zăpadă? Tot iarna se suspendă și una dintre ocupațiile mele preferate – ieșitul sau, mai degrabă, lîncezitul la o bere, în oraș. Din cauza legii antifumat. Să dîrdîi cu țigara într-o mînă și cu berea în cealaltă în fața unei cîrciumi nu mi se pare o opțiune. Așadar, pe lîngă că mă simt prizonieră în spații închise, mai devin și antisocială pentru trei luni. Prin martie, lună de iarnă mai nou, încep să mă revolt – de ce nu se mai termină? Din punct de vedere calendaristic cel puțin, ar trebui să se sfîrșească, nu-i așa? Dar nu, ne mai trezim cu cîte o ninsoare întîrziată, urmată de inevitabila și grotesca topire, de fleșcăraie. Parcă o luăm de la capăt. La începtul lui aprilie sînt deja epuizată. Nu-mi mai doresc „o țară ca afară“, căci cu siguranță nu se va întîmpla în timpul vieții mele, îmi doresc doar o țară mai caldă.

„E de la litiu!“, îmi spune un prieten pe chat. Cum adică de la litiu? – mă mir eu. „De la lipsa de litiu. Ți-ai făcut un test? Dacă nu ai suficient litiu în organism, nu mai suporți iarna. De fapt, nu mai suporți nimic!“ Și ce trebuie să fac ca să am suficient litiu? Ce să mănînc? Nuci? „Nu, că alea-s cu iod. Nu trebuie să mănînci nimic, trebuie doar să iei suplimente cu litiu.“ Îi mulțumesc și continui să caut pe Google „destinații calde iarnă Europa“. Mă gîndesc că o săptămînă de evadare din iarna neaoșă, lipsită de perspective, m-ar ajuta. Însă nici o destinație nu mi se pare suficient de caldă sau de însorită. Iarna, la Mediterană, plouă. Ce rost are să pleci la o mie de kilometri și tot să nu vezi soarele? Thailanda și alte locuri exotice înseamnă mii de euro pe care nu-i am, așa că mai bine mă uit la starea vremii pentru următoarele zece, treizeci de zile. Minus, minus, zero, trei, cinci și tot așa, uite și o zi cu 10 grade, prin ianuarie. Trăiesc în așteptarea ei.

Cînd eram mică, taică-miu îmi povestea deseori despre cum a trăit el iarna din ’54. Povestea asta și cea cu cutremurul din ’77, adică cele două „filme de catastrofă“ (cum s-ar numi astăzi în programul TV), mi-au bîntuit copilăria. Mă fascinau nu atît nămeții de cinci metri și modul în care săpaseră un tunel care pornea din casa scării, ca să poată ieși din bloc, cît faptul că se închiseseră școlile pentru că elevii nu mai aveau cum să ajungă la ele. În timpul comunismului nu se închideau niciodată școlile, indiferent de vreme, de vremuri. Nu conta că era zăpadă sau frig. Nu conta nici că în clase erau temperaturi la limita înghețului, că stăteam cu gecile pe noi, cu căciuli în cap și scriam cu mănuși cu degete decupate. Că făceam țurțuri la nas la propriu în atelierul de practică. Asta îmi amintesc eu din iernile copilăriei mele – frigul, un frig cumplit. Frigul din apartamentele noastre socialiste, nopțile timpurii care începeau de pe la ora 5, cu pene pe curent, stăteam familii întregi sub plăpumi, pe întuneric, și așteptam să treacă și iarna aia. Vom supraviețui. Oare? Se auzea doar Europa Liberă, în surdină, aproape pe mute, ca să nu audă și vecinii, la radioul care mergea și pe baterii. Mama se gîndea că după ora unșpe poate or să vină și gazele, ca să poată găti.

Frigul de la cozile de la Alimentara, cîteva zeci de oameni – o mică manifestație pașnică a foamei, tropăind mărunt pe loc ca să se mai încălzească. Fulguia mărunt, mama le invidia pe doamnele mai bine îmbrăcate, cu căciuli din blană de iepure cu urechi, se întreba cum să-și facă rost de una. Eu aveam un palton roșu cumpărat de la Bucur Obor. După trei zile de purtat începuse să se descoasă și să-i iasă vatelina. Bunicul meu scrisese o scrisoare conducerii Gospodăriei de partid și de stat: „Tovarăși, este inadmisibil ca astfel de produse defecte, destinate copiilor, să ajungă în magazinele noastre!“. Ne așteptam să-l aresteze, dar mi-au dat alt palton la schimb. Fără defect. Așa că la cozi îmi era cald, mă uitam la ciorile care croncăneau pe crengile golașe din spatele blocului, coada se tot lungea și se mișca greu. Oare o să prindem banane aduse din țările calde? Crăciunul nu era Crăciun fără să ai măcar o banană dosită în dulapul cu haine, să aștepți să se coacă. Într-o iarnă n-am prins, am început să plîng, pînă și lacrimile îmi erau înghețate. Unei doamne care fusese mai în față, la coadă i s-a făcut milă de mine și mi-a oferit o banană din sacoșa ei. Și uite așa a mai trecut un Crăciun cu bomboane de pom în care puteai să-ți rupi dinții, cu o instalație de pom în care becurile arse se înmulțeau de la un an la altul și nu aveai cu ce să le înlocuiești, cu cadouri utile – halate de molton ca să înduri frigul din casă. Și cu o banană. Un motiv în plus ca nici Crăciunul de acum, îndestulat, cu „de toate“, să nu mă bucure, să nu-mi mai spună nimic. Uite așa a mai trecut o iarnă cu serbarea de la școală în care am recitat poezii „de iarnă“ pline de clișee și am cîntat cîntece patriotice în care mulțumeam partidului pentru ce „ni s a dat“, pentru minunata noastră copilărie. Și cu serbarea de la întreprindere, cu un Moș Gerilă jerpelit care aștepta de la noi, copiii salariaților, alte poezii patriotice ca să ne dăruiască alte bomboane de pom în care puteai să-ți rupi dinții și ciocolată chinezească expirată de la care am făcut urticarie. După acele sărbători care erau cum erau, însă însemnau totuși ceva pentru noi toți, un moment blînd de respiro, urma un vid. Doar iarnă și frig. Același frig de la școală cînd în pauze ne lipeam de soba cea mare ce parcă mai păstra un dram de căldură din vremuri imemoriale în care veniseră gazele. „Adina, de ce te îmbraci cu o sută de haine cînd afară sînt douăzeci de grade?“, mă întreabă astăzi prietenul meu. Pentru că mi-e frig. Frigul iernilor acelor ani îți intră în oase, în suflet, nu mai scapi niciodată de el. Îmi doresc o țară mai caldă, n-o să o avem niciodată.

Mirifice zăpezi de altădată? Or fi fost… ciudat, nu-mi amintesc nici una. Nici derdeluș, nici sănii, nici patine, nimic idilic. Nimic de poveste. Îmi amintesc, în schimb, că anul trecut, de Crăciun, au fost 18 grade. Nefiresc, dar plăcut. La Breaza, oamenii stăteau prin curți, la soare, ca niște muște amorțite, și nu era un soare din acela meschin, de iarnă, era un soare care chiar încălzea. Iar eu ascultam Beatles, „Here comes the sun!“, unul dintre cele mai pline de viață cîntece inventate vreodată și mă gîndeam cum întreaga omenire, cu bune și cu rele, depinde, de fapt, de o steluță. „Iar steluța cea de sus oare ce-o avea de spus? Socialismul, spune ea. Se clădește în țara mea!“ Zăpezile de altădată? Nu, mulțumesc. Am înghițit destulă iarnă ca să-mi dau seama că nu e pentru mine. Nu are nici o legătură cu litiul. Singura veste bună e că peste trei săptămîni ziua va începe să crească. Se va simți abia pe la sfîrșitul lui ianuarie.