Am ţinut neapărat să ajung şi la ultima (pînă în momentul de faţă) producţie din seria „Amurg“: Zori de zi – ecranizarea primei părţi a celui din urmă roman semnat de Stephenie Meyer. De ce? Probabil, dintr-o nevoie, adolescentină încă şi nu prea evoluată, de poveste. Poveste de dragoste eternă.

Cum se poate ajunge la o asemenea dragoste eternă? Evident, printr-o relaţie (ca să folosim termenul consacrat) cu un nemuritor, pe binecunoscutul model al Luceafărului. Numai că, în timp ce Luceafărul se învîrtea în cerurile lui „nalte“, Edward vîna, liniştit, animale, prin pădurile din preajmă: pentru un vampir asta însemna să fii vegetarian.

Oricum, pentru Bella Swan, eroina cărţii, nemuritor însemna vampir: erau singurii disponibili prin preajmă. Cum poţi ajunge la dragoste eternă, în acest caz? Evident, întîi îndrăgostindu-te de un vampir – pînă la urmă, Cullenii, familia lui Edward, erau şi cei mai cool din zonă (concuraţi poate doar de varianta lor mai macho şi mai terre à terre, vîrcolacii din neamul lui Jacob). Şi apoi împărtăşind din nemurirea lui: pe scurt, lăsîndu-te muşcată şi transformată în vampiroaică.

Cu Bella se întîmplă ceva asemănător (doar că nu e muşcată ca să devină vampir, ci i se face o injecţie cu venin vampiresc în inimă): şi aşa ajunge să aibă acces la eternitate.  Fascinant, ca idee. Ca scriitură, în ultimul volum al seriei „Amurg“, inegală: pe alocuri – extrem de plicticoasă, prin alte locuri – interesantă (sînt, totuşi, 754 de pagini). Ca realizare cinematografică (regia Bill Condon) – în general nereuşită.

Poate şi pentru că, de astă dată, romanul după care s-a făcut filmul nu oferă cine ştie ce acţiune. Mai întîi se petrece nunta. E adevărat că o nuntă ca-n basme e visul (aproape) oricărei femei care se respectă, sau care respectă canoanele pe această temă, dar nu e suficient pentru a te „ţine“ pe parcursul filmului. Da, rochia Bellei e frumoasă, chiar de excepţie, cadrul în care se desfăşoară nunta aşijderea. Dar nu e destul.

După nuntă, ce altceva poate urma decît luna de miere? Şi pe aceasta am aşteptat-o, cu întreaga încărcătură a şabloanelor feminine, cu sufletul la gură. Din păcate, nu m-a dat peste cap: totul era minunat, se aflau pe insula visurilor oricui, dar scenele de amor erau pudice, nu destul de pasionale, şi, ca atare, cam plicticoase.

Urmînd un pattern deja binecunoscut, după nuntă nu putea urma decît un bebeluş. Bebeluş conceput nu oricum, ci în chiar noaptea nunţii, din prima carevasăzică. Formidabil, ideal, înspăimîntător.

Ceva tensiune se creează atunci cînd copilul, jumătate om, jumătate vampir, e gata să-şi ucidă mama, al cărei trup e prea firav ca să-l poarte. Sau, mai bine zis, ca s-o poarte, pentru că se dovedeşte a fi o fetiţă.

Cu ocazia naşterii, se produce şi miracolul pe care-l aşteptăm cu toţii (cei implicaţi) din volumul întîi: transformarea Bellei în vampiroaică, pentru a-i salva viaţa. Bella devine astfel, în sfîrşit, nemuritoare.

Primele ei senzaţii ca aparţinătoare a unui alt regn sînt interesant descrise în carte. Luarea în stăpînire, treptată, a noii sale identităţi, uimirile în legătură cu fiecare lucru pe care îl poate face acum sînt unele dintre cele mai atrăgătoare paragrafe ale cărţii (în film încă nu apar, pentru că prima parte se termină fix după naştere). Puterile pe care le dobîndeşte Bella odată cu schimbarea ei sînt fabuloase, în stilul celor ale supereroilor.

Desigur, pot fi interpretate şi altfel: Bella devine femeie, şi apoi mamă, şi acestea o fac mai puternică.  Feminitatea împlinită şi maternitatea o transformă într-o Superwoman care aleargă ca gîndul, vînează ca o pumă, nu doarme niciodată, face dragoste la nesfîrşit şi, pe lîngă toate acestea, e capabilă să-i protejeze pe cei iubiţi cu un fel de scut imaginar (acesta e darul ei, pe linia tradiţională vampirească: în cartea lui Stephenie Meyer vampirii nu sînt nişte monştri sîngeroşi, ci nişte supradotaţi paranormali).

Totul e bine cînd se sfîrşeşte cu bine, şi în Zori de zi chiar aşa se întîmplă: aproape nimeni nu moare (cu excepţia unui personaj ultrasecundar) şi totul se rezolvă fără violenţă, şi cu multă fericire...