Ziduri

Publicat în Dilema Veche nr. 840 din 26 martie - 1 aprilie 2020
Ziduri jpeg

Stau în fața clasei. Mă uit la elevii mei. Pe rînd, îi măsor cu privirea. Frumoși, deștepți, minunați. Și ei se uită la mine. Cu ochii aburiți de plictiseală, de nepăsare, de prea multele ziduri pe care le-au ridicat în calea acestei școli care nu-i înțelege, care-i supune la eforturi procustiene mutilante și aproape cu totul inutile. Și, vrînd-nevrînd, eu sînt Școala. Oricît m-aș zbate, ei nu mă văd pe mine. Văd zgripțuroaica asta numită Școală. Pe care ei știu, visceral, că nu o vor. Pur și simplu, nu vor să se adapteze. Nu vor să facă teme, nu vor să scrie în neștire de pe tablă, nu vor să memoreze definiții și reguli, nu vor și pace.

Tot ce își doresc e să fie lăsați în pace, să-și deschidă telefoanele și să facă ce fac ei acolo, cu orele, cu zilele, cu anii, știind tot și despre toate, dar nimic despre ce le predai tu. De parcă orice provine din Școală e cu veto, e respins din start, ca o minge de ping-pong ce se izbește de un perete de oțel. Nu vor, așa că nu își mai fac temele. Nu mai șterg tabla, nu păstrează curățenia, aproape nici nu te mai salută. Pur și simplu, nici nu te văd cînd intri în clasă. Ai devenit persona non grata. Atîtea ziduri au crescut între noi, încît nu mai au loc nici noțiunile elementare de bun-simț. Pui întrebări, încerci să-i activezi pe căile bătătorite de atîta timp, nimic. Te trezești răspunzînd tot tu. Cu ochi străini și goi, pierduți în lumea lor, par niște roboței fără emoții, fără gînduri, rătăciți. Dacă apeși pe butonul pe care scrie „Învățătură“, îi dezactivezi. Dacă apeși pe „Entertainment“ îi activezi, se luminează brusc, încep să rîdă, ochii le strălucesc, răsufli ușurat, uite, copiii! Sînt aici! Încă există. Încă sînt!

Te gîndești să mergi la cursuri, te înnebunesc cu ofertele de cursuri, tre’ să cîștigi credite, altfel îți poți pierde prețiosul loc în fața ochilor goi de copii. Te duci, nepăsîndu-ți de credite, te duci cu speranța că în sfîrșit te vor învăța ceva despre această generație Z, despre acești post-mileniali cu creierele conectate la tehnologie din pruncie. Sau poate de dinainte. Sperînd că psihologia lor a fost analizată de-a fir a păr, că s-au specializat în secolul 21, plus 22, dacă se poate, și te vor specializa și pe tine. Că te va învăța cineva ce să faci cu acești copii atît de diferiți, de pe altă planetă, cu acești necunoscuți la sufletul și mintea cărora ai vrea să ajungi. Ai vrea să dărîmi zidurile, oh, cît ai vrea să ai o baghetă magică à la Harry Potter și să dărîmi toate zidurile. Să ai din nou prunci cu ochii deschiși spre înafară, nu închiși spre înlăuntru.

Din păcate, cam după vreo zece minute, la orice curs, te lămurești. Aceeași Mărie cu altă pălărie. Nimic nou sub soare. Știi toate astea de zeci de ani. Cică metode noi. Au alt nume, dar le recunoști. Bla, bla, bla. Doar forme fără fond. Mai dai și bani ca să te perfecționezi. Dar ești gata perfecționat. Vorba vine. Pierzi timp, pierzi energie, dar cîștigi credite. Tot ca vițelul la poarta nouă ai rămas, dar, deh, ești în rînd cu lumea. Ne învîrtim în aceleași cercuri strîmte și ne prefacem că nu vedem închisorile pe care noi le construim, pe care noi le închidem. Nimeni nu vede?! Nimeni nu aude?! Urletul ascuns, țipătul?! Trebuie schimbat totul din temelii! Nu vedeți cît de anacronici sîntem?! Nu vedeți că nu ținem pasul cu modul în care li se schimbă creierul?! Cu viteza galactică sub imperativul căreia trăiesc? Ei gadget-urile lor, ei și noile lor sinapse, noile rețele neuronale din creierele lor de care noi nu avem habar, creierele lor impactate de tehnologie într-un mod șocant, nemaiîntîlnit, nu înțelegem nimic din copiii ăștia frumoși! Nu vedeți că sîntem de acum sute de ani?! Am rămas pe vremea Renașterii. Nu ei trebuie să se schimbe, ei și privirile lor goale. Nu au cum. Cenușiul plictiselii e provocat de noi. De Școala noastră. Telefonul lor e mult mai interesant, mai colorat, mai plin de acțiune. Are deja toate informațiile stupide pe care noi încercăm să le scriem pe tablă. 

Noi, noi trebuie să ne schimbăm. Noi, care de-abia am învățat cîteva funcții ale telefonului, noi, care nici nu mai înțelegem limbajul acestor mici roboței. Nu să învățăm tot ce știu ei, nu am putea cu creierele noastre setate în dulcele stil clasic. Ci să trecem dincolo de informație. Să devenim acele faruri ce revarsă lumina în valuri groase ca frînghiile ce te smulg din întuneric. Să fim odgoanele de care ei se agață în întunericul lipsei de emoții, în întunericul nesfîrșit al sinelui singur pe lume. Să-i lăsăm cu teoretizarea, să-i ajutăm să-și regăsească emoțiile și cuvintele întregi, să-i învățăm noi, înțelepții planetei, cum să reziste ca Oameni într-o lume ultratehnologizată, care se schimbă radical în fiecare secundă, cum să nu-și piardă sinele lor magic în această lume periculoasă cum nu a mai fost niciodată.

Poate profesorii noii ere ar trebui să fie cei care te învață empatia, esența ta umană, cei care te ajută să-i găsești cu adevărat pe ceilalți. Poate ar trebui să devenim toți niște Yoda, Mari Maeștri ai Ordinului Jedi, și să predăm Forța. Forța iubirii și a generozității, lumina și puritatea. Să le învățăm esențele Binelui pe aceste suflete bătrîne, care deja știu tot despre tot, pentru care lumea nu mai are acel farmec nespus, nu mai are picături de sacru, are doar singurătatea nesfîrșită a rețelelor internaționale, copleșitoare prin omniprezența lor. 

Aș vrea să mă învețe și pe mine cineva cum să devin un Jedi, cum să nu-i las de izbeliște pe acești noi copii nemaiauziți și nemaivăzuți. Cum să ajung dincolo de zidurile lor, cum să îi conectez la sufletul meu. La lumina și magia mea. La Forța mea. Pe acești copii ireverențioși, liberi și îndrăzneți, acești copii fără frică. Nu mai pot ei de școala noastră, de noi – generația setată pe obținerea performanței în tot și în toate. Sîntem atît de stresați, atît de frustrați, de anxioși, nu cumva să nu dobîndim recunoașterea internațională a meritelor proprii. Iar performanța nu poate fi obținută decît muncind pe brînci. Așa ne-au învățat pe noi moșii și strămoșii. Iar ei nu muncesc. Vă dați seama, ce oroare?! Ei nu muncesc cum am învățat noi că se muncește. Ce nebunie! Marile companii le organizează camere de relaxare, le dau zile de lucru acasă, iar ei nu rămîn mai mult de șase luni într-o slujbă. Ce neserioși! Fără stabilitate, fără muncă susținută făcută pînă la moarte. Nici banii nu-i interesează. Cine sînt ei?! Ce sînt ei?!

E uimitor cum nu vedem. Sînt cei care trăiesc fără frică. Frica aceea care ne-a mînat mereu pe noi înainte. Nu le e frică că își supără profesorii cînd își dau cu opinia, nu le e frică de notele mici, nu se tem să își ceară drepturile indubitabile, nu stau de frică zeci de ani într-o slujbă care nu le place, sînt deștepți, curajoși, sînt ceea ce sînt! Îți arată exact ceea ce sînt. 

Uneori reușesc să mă fac văzută, în momente pe care le născocesc singură, în clipe de sclipire magică. Uneori, pentru scurte momente, sîntem conectați și împărtășim bucuria învățării împreună, zburăm împreună. Atunci, cînd zîmbetul lor e limpede ca apa proaspătă de fîntînă, știu că am deschis poarta. Că sînt dincolo de zidul chinezesc. Dar tot mai greu. Pentru perioade tot mai scurte. În cele mai multe zile simt o oboseală crîncenă, care nu e cea a vîrstei. Aceeași oboseală feroce care plutește și pe chipurile colegilor mei. Oboseala nereușitei. A turării la maximum a tuturor motoarelor și a înregistrării unor rezultate minime.

Sîntem cu toții derutați, bazîndu-ne doar pe talentul propriu în gestionarea situațiilor, fără nici un fel de ajutor. Programele sînt tot stufoase, manualele extrem de slabe, imitînd canalele de știri, cu lecțiile îndesate pe patru coloane, stupide în încercarea lor de a prezenta mărețele informații pe patru canale alternative, de parcă am fi cu toții roboți multitasking de cînd ne naștem. Părinții sînt speriați sau furioși, neștiind nici ei cum să gestioneze situațiile, luptînd pentru supraviețuire, nemaiavînd timp sau putere să-și scoată copiii din ecranele atotstăpînitoare. Forme, doar forme.

Conținuturile au rămas neactualizate. Nu s-a upgradat nimic. Sînt cele din epoca fără telefon, fără Internet. Aproape că sînt cele din epoca de piatră. Presiunea e prea mare. Și rezultatele sînt după ziduri. Îngropate în ziduri și strigînd după lumină. Ca Ana lui Manole. Cu singura diferență că noi construim doar ziduri, nu mănăstiri.

Ar trebui să facem ceva. Să nu mai apăsăm pe butonul de panică și teroare: „Învață asta!“. Acești copii nu fac ce nu vor. Sînt puternici. Se antrenează să facă față unei lumi pe care nici nu putem să ne-o imaginăm. O lume fără granițe, nici un fel de granițe, niciunde. O lume fără limite. Fără spații sigure. O lume în continuă vălurire, în schimbare năucitoare. Fără puncte de sprijin.

Să-i provocăm să vrea. Să-i învățăm rîsul, să explorăm împreună „corola de minuni a lumii“, să învățăm unii de la alții. Să nu le cerem frică. Să ne bucurăm împreună că sîntem liberi. Altfel, totul devine mult prea greu.

Sînt profesor de o viață. Merit mai mult decît ce mi se întîmplă acum. Și eu, și copiii merităm mai mult. Putem răbda această stare de lucruri, dar nu înseamnă că și trebuie s-o facem. Copiii sînt printre preferații mei în această lume, aș vrea să pot să îi strîng din nou în brațe. Aș vrea să îi găsesc dincolo de ziduri, pe unde s‑au rătăcit. 

Mă uit în ochii lor străini, aburiți de ceața depărtării și a nepăsării, și spun: „Haideți afară să exersați scenetele!“. Lumina izbucnește brusc, la fel de veselă ca o ciocîrlie. Uite copiii mei dragi!  Sînt înapoi în lume! Stau în grupulețe în frigul primăverii, în curtea largă a școlii, cu foile în mînă, și vorbesc în engleză, dansează, aleargă, își cară bănci pentru recuzită, rîd fericiți pentru că fac tot ce le vine să facă. Îi văd pe părinții de la ora 12, care vin să își ia copilașii mititei de la școală, cum se uită mirați la aceste cete de adolescenți deșirați și dezbrăcați în frig, cu ochii strălucitori și obrajii îmbujorați de preaplinul minții. Îi ascultă cum vorbesc cuvinte într-o limbă străină și îi măsoară scurt, etichetîndu-i într-un fel sau altul. Și ce fac copiii mei frumoși?! Se sfiesc și întrerup reprezentațiile?! Nici vorbă. Țopăie de colo pînă colo, ca spiridușii, dînd din mîini și strigîndu-și replicile de parcă ar fi singuri pe planeta Pămînt. Liberi de frică. 

Liberi și frumoși.

Foto: wikimedia commons

Zizi și neantul jpeg
Mama și vremurile
La școală ne puneau mereu să scriem compuneri despre Mama. S-o descriem, s-o poetizăm, să-i dedicăm ode. De 8 Martie, să-i facem flori din hîrtie creponată. În „Puiul”, „Fefeleaga” sau „La Vulturi”, să-i studiem ipostazele tragice. La desen, să-i facem portretul în culori calde.
„Vorbește cu Angela”, „Pîine şi Mîine”, „Piese pentru Zîmbete” jpeg
Despre școală și personaje din copilărie
La vîrsta aia diferența se măsoară nu în ani, ci în ani-lumină.
De la „Muntele vrăjit” la cîmpia stearpă jpeg
De la „Muntele vrăjit” la cîmpia stearpă
Perioadele pre-totalitare vin însoţite de isterie, agresivitate dezlănţuită, bezmetică.
Viață de cîine jpeg
Viață de cîine
În 30 de ani de exil, niciodată, pe unde am lucrat, nu am mai pus întrebări străine meseriei.
Reverii pascale jpeg
Reverii pascale
La primele ore ale dimineţii am mers să revăd cimitirul părăsit.
Izolare și context jpeg
Izolare și context
Pandemia a invadat planeta într-un context care agravează lucrurile, pe fondul pesimismului economiei globale.
Viața de dincolo de convenții jpeg
Viața de dincolo de convenții
Fetița mea e acum preadolescentă și încerc cît pot să nu proiectez  în ea nici un ideal, fizic sau de orice alt fel.
Murim jpeg
Murim
Moartea a devenit singurul meu gînd, orice făceam îmi era prezent gîndul morții, iar noaptea mă frămîntam fără să pot adormi, mereu pe aceeaşi temă.
Îndoielile jurnaliștilor, sursele și adevărul adevărat jpeg
Îndoielile jurnaliștilor, sursele și adevărul-adevărat
Jurnalistul, anume cel serios, trăiește într-o permanentă îndoială în materie de ceea ce are de publicat.
Vaccin și homeschooling jpeg
Să ne amuzăm cu Othello
Sigur, privit azi, felul acelor ani de a face umor pare candid, cu totul nespectaculos, o joacă de copii cu peruci, costume și decoruri fanate. Dar, repet, publicul larg se amuza.
Totul e deschis… jpeg
Totul e deschis…
Pentru unii, pleiada de orientări sexuale diverse, precum și discursul explicit despre sexualitate (cu scene așijderea) pot fi șocante.
Vaccin și homeschooling jpeg
Talent, aplauze și pe urmă?
Printre concurenți sînt mulți copii. Foarte înzestrați și curajoși: un grup de instrumentiști format din copii cu deficiențe de vedere, o tînără de cincisprezece ani care, pentru a-și împlini visul de a deveni balerină, a preferat să-i fie amputat piciorul afectat de cancer osos și înlocuit cu proteză, decît să-i fie imobilizat de bucăți de metal...
Evadări în lumea mică jpeg
Evadări în lumea mică
Bunicii mei nu erau complet rupți de realitate, în sensul că bunicul meu se ținea, mereu, cît de informat se putea pe vremea în care fake news-urile erau politică oficială (da, n-am descoperit noi, acum, America) – asculta BBC-ul și Europa Liberă pe un foarte vechi radio, din cele ce pot fi văzute acum doar în cîteva palide încercări de muzee ale vremurilor de atunci.
Vaccin și homeschooling jpeg
1 Iunie, ziua adulților
De cîte ori văd, însă, cum este sărbătorit 1 Iunie în România, mi se pare că, deși „Grădina Maicii Domnului“ e mare, mulți i-au cam sărit gardul.
Aniversări tradiționale jpeg
Întîlniri și așteptări
Te duceai la locul întîlnirii, cuminte. De multe ori, la ceas, la Universitate. Te așezai într-un colț, să nu bați prea tare la ochi, și așteptai tăcut. Pe lîngă tine se mai foiau și alții care practicau același sport.
Vaccin și homeschooling jpeg
Ce nu știm că nu știm
Domnul ministru pune în discuție un subiect fierbinte, azi: digitalizarea.
Cine mai scrie de mînă jpeg
Cine mai scrie de mînă
Nu pot spune că-mi plăcea caligrafia, ba dimpotrivă, mi se părea o plictiseală, dar cred că n-a fost cu totul așa.
Vaccin și homeschooling jpeg
Manualele, inutile?
Este evident, pentru oricine e preocupat de starea educației, că școala are nevoie mai mult ca oricînd de profesori „calificați“, „formați“, „educați“.
Treceri jpeg
Treceri
În urma trecerilor ratate au rămas, cum spuneam, teancuri-teancuri de amintiri.
Trăim o nouă cultură jpeg
Meleagris ocellata
Am întîlnit-o în oraş. În Piaţa Rahova.
Vaccin și homeschooling jpeg
Ce este educația? Vă rog urgent
Sînt lungi și multe discuțiile despre (in)utilitatea temelor pentru acasă.
Aniversări tradiționale jpeg
La conferințe
În facultate am fost o studentă bună, aș putea spune.

Adevarul.ro

image
Nu suntem egali în fața bolilor: care sunt românii care nu vor plăti suprataxă pe concediu medical
Politicienii și-au făcut calculele și au decis că nu suntem egali în fața bolilor. Mai exact, PSD și PNL lucrează la o ordonanță de urgență prin care încearcă să elimine supraimpozitarea concediilor medicale doar în cazul anumitor pacienți
image
„Lâna de aur”, cel mai scump material textil natural din lume. Firul de Vicuña se vinde la gram, la fel ca aurul
Firul de Vicuña, recoltat o dată la doi sau trei ani în cantități limitate, se distinge ca fiind cel mai rar și scump fir din lume. Cu o grosime de 12 microni, comparabilă cu cea a aurului, este comercializat la gramaj, se vinde la prețuri exorbitante și presupune un proces de producție meticulos.
image
Decizie radicală pentru „Tesla de Cluj”. „Dacă ziceam că e produsă în Elveția, clienții ar fi sărit s-o cumpere cu 450.000 de euro”
Echipa proiectului a luat o decizie importantă: va regândi „Tesla de Cluj” într-o variantă mult mai ieftină. „Probabil că dacă ziceam că mașina este produsă în Elveția, clienții ar fi sărit să o cumpere cu 450.000 de euro”, susține Florin Dehelean, unul dintre investitori

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.