Fac parte din generaţia celor care s-au bucurat teribil pentru un stilou chinezesc... scăpam de petele de cerneală de pe degete şi din caiete. Apoi am folosit maşina de scris – mare, grea şi scumpă la acea vreme. Am pierdut multe nopţi rescriind tot felul de texte pentru că o greşeală în pagină mă obliga să refac lucrarea. A urmat un calculator care mi-a uşurat considerabil munca. Puteam să corectez, să completez şi să apelez deseori la o arhivă proprie, care s-a mutat treptat din rafturi în fişiere.

S-ar zice că binefacerile tehnicii şi tehnologiei s-au revărsat şi asupra mea, le-am ingurgitat temeinic... şi uite-aşa am intrat în rîndul lumii. S-a terminat cu timpul pierdut, pot intra pe net şi informaţia curge de oriunde şi în orice sens. Nu mai am nevoie de biblioteci, chioşcuri de ziare, oficii de relaţii cu publicul, poştă, nu mă mai înscriu pe liste de aşteptare şi programare. Înşiruirea asta ar putea continua într-o desfăşurare amplă de argumente în favoarea utilizării computerului, a telefonului (multifuncţional) şi a mai ştiu eu cărei alte tehnici de vîrf... însă...

Acum cîteva luni am primit cadou un stilou. Îmi place foarte mult, scriitura e agreabilă şi, printr-o asociere uşor nostalgică, mă gîndesc la scrisori. N-am mai scris şi n-am mai primit de ani de zile o scrisoare. Asimilez plicurile doar corespondenţei oficiale, în rest, la nivel personal, m-am tehnologizat şi eu – SMS, MMS, e-mail, foarte mult telefonul, toate mă ţin în contact direct, eficient cu cei ce şi ceea ce mă interesează...

Şi interesul e direct proporţional cu posibilitatea de a cunoaşte. Sau de a afla. Zilnic relaţionez, mă informez, iau şi dau mai departe noutăţi, chestii utile şi banalităţi.

Apropo de scrisori, am încercat să scriu şi mi-am dat seama că e complicat. Că e mai comod să transmit un SMS sau să dau un telefon. Pentru că nu mai am obişnuinţa de a scrie cuiva, pur şi simplu, de a-mi asuma tăieturi, repetiţii şi reveniri. Cu toate că ştiu că pierd astfel plăcerea de a deschide o scrisoare şi de a recunoaşte, în scrisul cuiva, un interlocutor apropiat ori ocazional.

În faţa monitorului am impresia că totul se tehnicizează. E drept, conexiunea e garantată şi totul se întîmplă într-o notă de confort personal. Apar însă unele întrebări – nu m-am ales oare cu un statut, în loc de o stare, nu mă învîrt într-un spaţiu îngustat din ce în ce mai mult de termeni precum acces, flux, dezirabil?

În ultimii ani am intrat în relaţie cu foarte mulţi oameni, dar pe puţini i-am întîlnit. Şi, în parte, lucrurile s-au petrecut astfel pentru că, în general, primul contact presupune schimbul de numere de telefon, adrese de e-mail şi promisiunea politicoasă, vagă, de genul „ţinem legătura“. De văzut ne vedem mai rar sau deloc pentru că nu prea e timp. Oare?

Dar odată ce am relaţionat, telefonul începe să sune, cineva îşi aminteşte că mă cunoaşte pentru că am intrat în categoria „contacte utile“. Apoi primesc tot felul de ponturi pornind de la cumpărături şi pînă la investiţii, cantităţi industriale de oferte, sfaturi, proteste şi nemulţumiri. Şi totuşi, oamenii ăştia nu se lasă priviţi.

Am citit întîmplător un studiu referitor la frecvenţa şi natura minciunilor transmise prin e-mail. Destinatari sînt cu precădere şefii, cei din familie şi în general oamenii faţă de care se cer justificări. Simplu – vocea, expresia feţei, gestul rămîn în planul doi, am minţit regulamentar, un text ordonat va da toate datele unei imposibilităţi motivate, întotdeauna la momentul oportun.

E un detaliu, un articol între atîtea altele, îmi spune lucruri care se ştiu şi parcă nu mă îngrijorează atît faptul că se minte, cît aceea că mincinosul stă ascuns, e absent fizic şi depersonalizat.

Camuflajul acesta cu iz de modernitate s-a insinuat şi în celelalte reacţii ori deprinderi aşa- zis pozitive... ne conversăm pe messenger, expediem fotografii de vacanţă, familie, chef şi înmormîntare, şi nu mai contează că toate astea se supun unui triaj permanent. Ne cosmetizăm sentimentele, în lipsă de inspiraţie un copy/paste e greu sesizabil şi uite-aşa, la o cafea sau înainte de culcare am expediat un număr suficient de impulsuri socio-sentimentale.

Ca să nu mai amintesc despre înjurături şi alte vorbe de duh care circulă nestingherit sub umbrela unui anonimat garantat.

Şi totul sub un titlu de opţiune neasumată care nu lasă însă loc de discuţie. E poate o frază construită pe negaţii, dar îmi pare că prea mulţi de „nu“ au intrat în cotidian.

Pentru că... nu vorbim că nu e timp, nu ne vedem că n-avem bani, nu mergem la film că nu e 3D, ieşim doar în localuri asezonate cu trei-cinci televizoare pentru că uite-aşa vedem un meci, aflăm ştiri şi mai e şi ceva muzică!

De ce n-aş sta eu mai bine acasă? Totul e pe net – prieteni, filme, ziare, referate, regimuri de slăbit şi terapie online... telefonul e pe noptieră, mîncarea e în ambalaj reciclabil, şi totul e bine...

Dacă ies pe stradă, îmi voi agăţa invariabil privirea de vitrine, reclame, scări rulante şi maşini, înşiruiri de bănci şi dispozitive de marcă obligatoriu occidentală. Atîta doar că e prea aglomerat, toţi umblă haotic, pendulînd între grabă, nervi şi indiferenţă, şi totul merge bine atîta timp cît am bani să trec strada. Aparenţa e prietenoasă, ca şi panourile publicitare care stau să-mi cadă în cap, importantă e lumina, culoarea, cînd ajung acasă deschid iarăşi calculatorul, îmi iau doza de linişte şi pot să dorm la fel, liniştit.

Asta s-ar numi o zi obişnuită, chiar bună pentru mulţi, o zi în care poţi să speri că reţelele de Internet, stradale, electrice, comerciale... funcţionează, deci totul e OK!

Şi totuşi, dacă se ia curentul? Eu, una, ştiu ce pot să fac, am să încerc totuşi să scriu o scrisoare cu stiloul meu.

Necşoaia,
4 iunie 2010