Mă întorc spre Bucureşti dinspre Carpaţi şi încerc să găsesc argumente în favoarea existenţei unei cît de firave educaţii ecologice la români. Peisajul mă fură şi îmi e greu să mă concentrez. Din goana maşinii văd fumul vesel al grătarelor care se ridică din poieniţele multicolore, în care ţipătoarele culori ale ambalajelor sclipesc din verdele tare al ierbii (acolo unde iarba a mai rămas). Maşina depăşeşte camioane ale căror cozi de fum negru sînt mai lungi ca un teren de fotbal, iar eu încerc să găsesc totuşi o bilă albă, un argument care să poată contracara tot ceea ce e de domeniul evidenţei. Drumul maşinii merge un timp în lungul albiei unui rîu, iar malurile acestuia gem de gunoaie de tot soiul, de la cutii şi ambalaje, la cauciucuri şi resturi de construcţii. Îmi aduc aminte de întrebarea pe care mi-a pus-o mai demult un coleg italian, bun geolog de teren: dacă oamenii tot aruncă gunoaiele în rîu - de ce nu le aruncă măcar la vale de sat, ci chiar mai sus de case, ca şi cînd ar vrea să se otrăvească cu propria lor mizerie? Pe celălalt versant al rîului, cîndva împădurit, se văd deja urme ale unor alunecări de teren, nota de plată a despăduririlor barbare. Spre şes, maşina trece pe lîngă oraşe ale căror activităţi industriale pot fi ghicite după miros, de la depărtare. Pe măsură ce mă apropii de casă, fumul se amestecă cu fumurile, în timp ce drumurile sînt din ce în ce mai pline de maşini, pe cît de scumpe, pe atît de dăunătoare mediului. Copacii (din ce în ce mai puţini) ascunşi printre betoane şi apăraţi de şiruri de garduri (din ce în ce mai multe) din oraşul meu mă poartă cu gîndul spre marile oraşe vestice (oare cine le-o permite oamenilor din Londra, de exemplu, să stea direct pe iarbă în Hyde Park?).Acasă, în miez de noapte, cînd şi ultima manea cu generozitate oferită de vecini s-a isprăvit, înţeleg că nu trebuie să caut ceva ce nu există - cel puţin nu în proporţie semnificativă, la nivelul românului mediu. Ci, mai degrabă, să înţeleg de ce am ajuns aici.Sînt doar două decenii de cînd în multe case cutiile de bere erau depuse în vitrine pe post de bibelouri, alături de gîşte colorate sau gheişe pîndite de samurai bătrîni. Săpunurile Lux, Fa sau Rexona erau ţinute în dulapuri, alături de pachetele de Kent, pe post de valută-forte, dar şi pentru a aduce un discret parfum occidental în hainele românilor de rînd. În acei ani, orice vajnic pionier sau utecist căra la şcoală hîrtie veche şi sticle şi borcane (cantităţi clar stabilite de către partid, nu ai - ceri de la vecini. Dacă nici ei nu au - atunci nici contravaloarea în bani nu strică). Fierul vechi era şi el în centrul atenţiei, căci colectarea lui era, ca şi cele de mai sus, o îndatorire patriotică. Vrînd-nevrînd, făceam aproape toţi economie la curent electric, cînd o mînă nevăzută (chiar, a cui o fi fost?) tăia alimentarea cu electricitate în tot cartierul.Ca şi cum toate acestea nu ar fi fost de ajuns, mai trebuia ca sistematic să strîngem gunoaiele din parcuri sau să plantăm copaci, în acţiuni numite voluntare, dar cu prezenţă obligatorie. Evident, totul trebuia făcut fără comentarii, dacă nu doreai să vezi pisica. Evident, totul era născător de suferinţe şi frustrări. Care e cel mai bun mod de a rezolva frustrările dacă nu o răbufnire de gesturi radical opuse? Şi experienţa mai sus descrisă explică parţial ceea trăim azi. De ce să păstrez cînd pot arunca? De ce să triez cînd, în sfîrşit, nu mă mai obligă nimeni? Apoi - rolul jucat de tranziţie. Mult doritele (dar şi foarte lentele) schimbări în bine au fost însoţite de un rapid şi eficient proces de profundă poluare socială şi morală. Am ajuns în timpurile lui "am cu ce, băi, eu am cu ce şi fac ce vreau acolo unde, cum şi cînd vreau". Privind în urmă, vedem că am fost eroi ai unei hidoase serii de caricaturi şi în ceea ce priveşte educaţia dragostei faţă de natură. Tot ce ar fi putut fi pozitiv a fost prezentat deformat, în mod caricatural. Mergînd pe principiul "iubiţi-vă fratele codru că, de nu, avem noi grijă!", tot ce ar fi trebuit explicat cu dragoste a fost zbierat cu ură (consider fundamental pozitivă educaţia în spiritul ecologiei, a gestionării cu grijă a resurselor sau a reciclării, aşa cum tot pozitivă o consideră şi cei mai mulţi dintre locuitorii "vechii Europe" - şi nu numai). Rezultatul? Cred că, după o luptă care durează de mai bine de o generaţie, românul mediu a devenit, în sfîrşit, acel "om nou" atît de visat de către ideologii comunişti (unii reciclaţi apoi în fruntaşi capitalişti). Iar multe dintre lucrurile care ne deranjează azi la tot pasul sînt opere ale acestui om nou care acum îşi distruge singur istoria (vezi furia cu care se demolează rămăşiţele centrelor istorice).Să fie oare acesta sfîrşitul? Vom sfîrşi oare sufocaţi de o mare de gunoaie? Fiind o fire optimistă, zic, evident, că nu. Doresc să cred că recentele firave campanii media de salvare a mediului înconjurător nu vor rămîne doar amintiri ale recent încheiatei campanii electorale. Poate că şi creşterea nivelului de trai din ultimii ani va sprijini o redeşteptare a dragostei şi respectului pentru natură - din simplul motiv că, într-un viitor nu foarte îndepărtat, din ce în ce mai mulţi oameni se vor întreba de ce să nu trăiască şi mai mult, dacă tot trăiesc mai îndestulat.Ce ar trebui însă pentru ca natura şi protecţia ei să revină în atenţia românilor? În primul rînd - şi din dorinţa de a contracara modul de viaţă al omului nou - elaborarea unor programe de educaţie ecologică clare şi atrăgătoare. Manualele scrise cu cap şi suflet care să fie predate cu drag şi limpede pentru cei mici sînt cele mai eficiente arme de luptă împotriva mizeriei generalizate de astăzi. Iar rolul acestor programe este enorm şi l-am văzut pus în practică chiar şi pe termen scurt, într-un mod la care nu m-aş fi aşteptat. Am cunoscut în urmă cu nişte ani un grup de ecologişti care, pentru a îmbunătăţi starea mediului din vecinătatea unui cartier sărac din Rio de Janeiro, se axaseră pe educaţia ecologică a celor mici. După luni de conflicte domestice, care izbucneau de fiecare dată cînd copiii îşi vedeau părinţii aruncînd zoaie într-un rîu, pînă la urmă cei mai în vîrstă au început să-şi asculte copiii, fie de jenă, de plictis sau poate pentru că cei mai în vîrstă ar trebui să fie mai înţelepţi.Un punct extrem de important ar fi şi reducerea poluării programelor mass-media. Promovarea şi popularizarea acţiunilor de protecţie a mediului ar putea contribui enorm la crearea unor noi modele, mai curate, pentru marele public. Şi mai e ceva. Ajută-i Doamne pe cei chemaţi să aplice Legea (în general şi legile de protecţia mediului în special) să creadă ei înşişi în ceea ce trebuie să facă!