Acasă la jurnalişti

Publicat în Dilema Veche nr. 640 din 26 mai - 2 iunie 2016
Acasă la jurnalişti jpeg

– Păi, hai să stai la noi.

Eram tolăniți în curte la Eden, trecuse de miezul nopții, eu povesteam că am intrat într-un fel de criză existențială și că nu-mi mai găsesc locul pe-aici, mă gîndeam să plec un an cu vreo bursă pe-afară, să-mi dau seama dacă fac bine ce fac cu viața mea. Vlad s-a ridicat brusc într-un cot și mi-a zis, pe tonul unuia care tocmai a descoperit soluția pentru încălzirea globală, să mă mut la ei, la Casa Jurnalistului. De ce să plec, dacă sînt atîtea de scris aici? Am izbucnit într-un hohot uriaș de rîs. Cum să mă mut cu trei băieți într-o casă de petreceri? Am rîs și-am rîs și-am tot rîs, pînă am ajuns acasă și-am adormit. A doua zi dimineață, ideea de a mă muta la Casa Jurnalistului nu mi se mai părea așa de proastă.

Locuiam în București de vreo patru ani, după o serie lungă de mutări pe axa Iași – Cluj – Wurzburg – Lyon. Stăteam singură, în chirie, într-un apartament de două camere de pe Veronica Micle. Singură cu o pisică. Munceam suplimentar ca să-mi mai rămînă ceva după ce plăteam chiria, aveam idei de subiecte, dar nu mai aveam timp de ele (timpul se ducea pe munca suplimentară), mă enervam că nu pot ieși din asta și, în general, mă cam plictiseam. Casa Jurnalistului mi se părea cea mai palpitantă inițiativă de jurnalism independent din România și-mi plăcea mult de oamenii de-acolo. M‑am mutat la Casă pe 1 august 2014. Lumea din jur nu prea înțelegea de ce am renunțat la confort grad II ca să locuiesc cu niște golani grad I. La 30 de ani, te muți în general la casa ta, nu la casa altora. Am primit prima cameră pe dreapta, vizavi de bucătărie. Un pat-canapea, o noptieră, o măsuță, o bibliotecă, un dulap care a rămas fără ușă destul de rapid, niște obloane din lemn care lăsau soarele să ajungă pînă la mine în fîșii limpezi. Acolo am reînvățat să scriu. Mi-am luat și pisica – era încîntată că cele două camere ale noastre se expandaseră ca popcornul într-o casă uriașă cu pod, pivniță și grădină. Exploram amîndouă teritorii noi.

Vreo cîteva luni mai tîrziu, la Gala Superscrieri, lumea încă mă mai întreba, cu ochii cît cepele, dacă e adevărat că m-am mutat la Casa Jurnalistului. Și eu răspundeam că da și că mi‑am găsit o familie de București. Pe lîngă Vlad, Mako și Radu, la Casă mai venea o grămadă de lume care avea sau voia să aibă de-a face cu jurnalismul. Unii dormeau peste noapte, alții pentru mai multe nopți. Eram cu toții agitați și curioși ca niște cîini de vînătoare. Stăteam nopți întregi în bucătărie, înghesuiți unii în alții, și dezbăteam toate subiectele fierbinți ale lumii. Discutam practici jurnalistice, cîntăream greutățile etice ale meseriei, judecam comportamente și atitudini (ale noastre, în primul rînd), ne ciondăneam pe valoarea unui text, făceam campionate de idei și curse de fond. Găteam împreună, spălam aragazul împreună, reparam dușul împreună, scriam împreună. Un fel de gașcă beat, dar pe jurnalism și fără mescalină.

Singura mea problemă era zgomotul. Ușa camerei mele dădea în hol, care mai avea puțin și dădea în bucătărie, locul pierzaniei. Dacă voiam, totuși, să mă extrag din organismul colectiv și să dorm, trebuia să-mi pun căștile în urechi și să ascult muzică. Și să trimit SMS-uri din cameră ca să închidă cineva ușa de la bucătărie. La o lună după ce mă mutasem, într-o duminică seară, au năvălit în casă jumătate dintre spectatorii de la concertul lui Shantel – și Shantel însuși, care, după ce-a pus pe Internet periuțele noastre de dinți (vreo 20-30), s-a apucat de petrecere. Eu m-am închis în cameră, am aplicat schema cu căștile și am adormit în mijlocul nebuniei, în timp ce pereții camerei mele se zgîlțîiau ca o corabie beată.

Intimitatea a devenit o problemă de-abia după vreun an, cînd nu-mi mai convenea să fac conversație de fiecare dată cînd intram în bucătărie să-mi fac un ceai. Sînt zile în care n-ai chef să faci conversație cu nimeni. În multe dintre zilele alea trăia Mako, așa că era o provocare să sparg bariera lui de muțenie. Am rîs la Casă cît pentru o sută de ani. O sută de ani-lumină.

Am și scris la Casă, am reușit cît am stat acolo să documentez un material pentru care nu cred c-aș fi avut energie și resurse în condiții normale (la Casă nu sînt niciodată condiții normale). A ieșit aproape un microroman, un portret de luptător anticomunist în șapte episoade, de la a cărui publicare se împlinește fix un an. A contat teribil că am avut cu cine să vorbesc despre toate astea, că seara, cînd mă întorceam de pe teren, povesteam entuziasmată toate nebuniile pe care le aflasem, că a trebuit să formulez o motivație precisă pentru toate alegerile complicate, că n-am lăsat o documentare de nouă luni să se risipească, că m-am străduit să notez cîte ceva după fiecare zi de teren, că am fost ținută în priză de întrebările și uimirile tuturor. Dar cel mai important a fost că am avut unde și cu cine să scriu. Casa, cu etajele și coridoarele ei, cu grădina și garajul, cu redacția din mansardă e o casă de scris, prin care umbli fix cît trebuie ca să ajungi acolo unde e liniște și poți în sfîrșit să scrii. Pe drum, mi-am dat seama ce-mi place cel mai mult să fac în meseria asta și ce nu, care-s pistele posibile pentru cele mai teribile dileme etice, cum să scapi de frică și să te arunci în gol, cum să afli ecuația factorului tău uman.

În decembrie 2015, m-am mutat și eu la casa mea și am lăsat camera de pe dreapta următorului combatant. Și, deși sînt cît se poate de fericită, din cînd în cînd mi se mai face dor de șoricelul pe care l‑am văzut ieșind într-o dimineață din prăjitor, de noaptea în care m-am certat cu Vlad pe tema „unde se pune accentul în limba română“, de ziua în care am făcut front comun în jurul lui Mako, de chicotelile cu Sorina, de complicitățile cu Radu, de privirea ofuscată a lui Matei atunci cînd îi dau lecții, de dezordinea din jur și din capetele noastre, de felul în care intră soarele printre obloane.

Casa Jurnalistului lansează la începutul lunii iunie primul program de rezidențe jurnalistice de la noi.

Luiza Vasiliu este editor coordonator la Scena9.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Goana după adeverințele pentru bani în plus la pensie. Ce sume se iau în calcul pe noua lege a pensiilor
Bombardați cu informații despre recalcularea pensiilor și acordarea drepturilor bănești conform legii pensiilor care intră în vigoare la 1 septembrie 2024, pensionarii au luat cu asalt casele de pensii. O parte dintre documentele cu care se prezintă sunt deja în dosar.
image
Cum sunt săpate tunelurile din vestul României. Trenurile vor circula cu 160 km/h prin munte VIDEO
Lucrările de construcție a tunelurilor de pe noua magistrală feroviară din vestul României au acumulat întârzieri, care duc la prelungirea termenului de finalizare a investiției.
image

HIstoria.ro

image
Cât de bogat a fost Nababul?
Gheorghe Grigore Cantacuzino s-a fălit cu bogăția acumulată de-a lungul întregii sale vieți şi ne-am aștepta ca testamentul său să reprezinte o confirmare a acestui fapt.
image
Politica văzută ca obligaţie în lumea bună
E greu de crezut, dar a existat și așa ceva. În epoca pașoptistă au fost revoluţionari care și-au pus averea și propria viaţă în joc pentru a-și promova idealurile politice.