Adevărat sau nu: despre democrația arabă

Thomas CAROTHERS
Publicat în Dilema Veche nr. 372 din 31 martie - 6 aprilie 2011
Adevărat sau nu: despre democrația arabă jpeg

- „Zidul Berlinului  a căzut în lumea arabă“ -

Da și nu. Comparaţia între valul extraordinar de schimbare politică din lumea arabă şi cel la fel de dramatic care a lovit Europa Centrală şi de Est în 1989 este tentantă. Azi, în Orientul Mijlociu, la fel ca în 1989, un număr impresionant de oameni obişnuiţi revendică cu curaj şi, de cele mai multe ori, nonviolent, un viitor mai bun pentru ei şi pentru copiii lor. Buba s-a spart la fel de rapid şi neprevăzut atît pentru experţii locali, cît şi pentru cei din afara regiunii. Iar procesul de contagiune între ţări – scînteile politice traversînd graniţele aproape în mod instantaneu – este izbitor de similar celui din Europa Centrală şi de Est. 

Cu toate acestea, analogia cu 1989 este greşită din două mari motive. Primul – guvernele comuniste din Europa Centrală şi de Est au fost impuse din exterior şi păstrate la putere prin garanţia, mai mult decît convingătoare, a Uniunii Sovietice, de a interveni cu tancuri pentru a înăbuşi orice insurecţie. Atunci cînd puterea sovietică a început să dea semne de slăbiciune la sfîrşitul anilor ’80, această garanţie s-a evaporat, şi regimurile comuniste au devenit dintr-odată extrem de vulnerabile la orice opoziţie mai puternică din interior. 

Situaţia în lumea arabă este foarte diferită. Oricît de mult s-ar vorbi despre sprijinul acordat de America dictatorilor, autocraţiile arabe nu au fost şi nu sînt menţinute printr-o reţea de susţinere externă. Mai mult, ele au supravieţuit aceşti zeci de ani prin propriile puteri – în unele cazuri, mulţumită unui anumit tip de legitimitate monarhică hrănită cu petrol, şi în general cu ajutorul unor puternice forţe militare şi poliţieneşti. Este adevărat, Statele Unite au furnizat asistenţă militară şi economică în cantităţi generoase cîtorva dintre guvernări şi au salvat familia domnitoare a Kuweit-ului, Sabah, de la invazia irakiană din 1991. Totuşi, ca regulă generală, rolul Statelor Unite a fost mult mai puţin invaziv decît cel al sovieticilor în Europa Centrală şi de Est – întrebaţi doar cîţiva diplomaţi americani dacă îl consideră pe independentul rege Abdullah al Arabiei Saudite o marionetă a Americii. În al doilea rînd, regimurile din Orientul Mijlociu sînt mult mai diverse decît erau cele din Europa Centrală şi de Est. Lumea arabă cuprinde o varietate de monarhi reformişti, conservatori, autocraţi, state tribale, state eşuate, bogate în petrol, sărace în apă – nesemănînd nici unul prea tare cu regimurile comuniste birocratice obosite din Europa Centrală şi de Est de la sfîrşitul anilor ’80. Astfel, chiar dacă tranziţia în cîteva state arabe va fi în final similară cu cea din Europa Centrală şi de Est, ceea ce se întîmplă în restul regiunii este mai mult ca sigur fundamental diferit. Oricine ar încerca să prezică viitorul politic al unor ţări precum Libia sau Yemen, de exemplu, nu va ajunge foarte departe făcînd paralelisme cu Polonia sau Ungaria de acum 20 de ani. 

Tranziţiile din Orientul Mijlociu seamănă mai mult cu cele din Africa Sub-sahariană 

De luat aminte. Europa Centrală şi de Est în 1989 nu este singura analogie istorică pe care observatorii politici o avansează. Unii citează Iranul lui 1979; alţii – Europa în 1848. Însă există o analogie mult mai potrivită: valul de prăbuşiri ale autoritarismelor care a cuprins Africa Sub-sahariană la începutul anilor ’90. După mai mult de două decenii de guvernare a regulii celui mai puternic în Africa Sub-sahariană postdecolonizare, proteste populare cu un spectru cuprinzător, însă slab organizate, s-au răspîndit pe continent, revendicînd reforme sociale şi politice. Unii autocraţi, precum Mathieu Kérékou în Benin, s-au prăbuşit relativ repede. Alţii – ca Daniel arap Moi în Kenya – au rezistat, promiţînd într-o primă fază liberalizare politică şi apoi reconsolidîndu-şi poziţiile. Liderii occidentali, care au tolerat ani buni dictatorii africani, au avut un puseu brusc de ortodoxism al democraţiei în zonă, ameninţînd cu suspendarea ajutorului umanitar în ţările ale căror lideri refuzau să organizeze alegeri. Numărul democraţiilor electorale a crescut rapid de la doar trei în 1989, la 18 în 1995, transformînd pînă la sfîrşitul deceniului un continent, considerat autocratic pe termen nedefinit, într-un laborator al experimentelor democratice. 

 Desigur, ca toate analogiile, comparaţia cu Orientul Mijlociu de astăzi este departe de a fi exactă. Statele arabe petrolifere sînt mult mai bogate decît orice ţară africană în 1990. Prezenţa semnificativă a sistemelor monarhice în lumea arabă nu are echivalent în Africa Sub-sahariană, orice ar zice „regi“ închipuiţi ca Mswati al III-lea din Swaziland. Cu toate acestea, există suficiente sau chiar mai multe similarităţi politice şi economice pentru a substanţia această analogie. Ar fi util ca decidenţii politici să analizeze rapid experienţa Africii Sub-sahariene pentru a înţelege cum şi de ce a existat o asemenea varietate de rezultate pe subcontinent – cîteva succese fragile ale democraţiei (Ghana şi Benin), reconsolidare autoritariană în altele (Camerun şi Togo), şi chiar războaie civile (Republica Democrată Congo). 

„Şansele pe termen lung  ale democraţiei sînt scăzute“ 

Nu vă pierdeți speranța. În epoca de glorie a răspîndirii democraţiei în anii ’80 şi ’90, entuziaştii democraţiei tindeau să nu acorde suficientă atenţie condiţiilor sociale, economice şi istorice pe care a survenit tranziţia. Democraţia părea să înflorească în cele mai improbabile locuri – fie ele Mongolia, Malawi sau Moldova. Comunitatea internaţională a activiştilor pentru democraţie considera că, atîta timp cît într-o ţară există o masă critică de susţinători ai democraţiei, condiţiile nefavorabile din fundal puteau fi depăşite. 

Două decenii mai tîrziu, entuziaştii democraţiei şi-au nuanţat viziunea. Cel de-al treilea val al democraţiei a produs rezultate foarte amestecate în diverse zone ale lumii. Tranziţii promiţătoare, din Rusia pînă în Rwanda, au eşuat lamentabil. A devenit astfel evidentă importanţa coordonatelor „de plecare“ pentru succesul democratic. Dintre acestea, cinci prezintă o importanţă deosebită: 1) nivelul de dezvoltare economică; 2) gradul de concentrare a surselor de avuţie naţională; 3) coerenţa şi capacitatea guvernării; 4) prezenţa diviziunilor identitare, pe linie etnică, religioasă, tribală sau de clan şi 5) experienţa istorică a pluralismului politic. 

Din acest unghi, lumea arabă nu prezintă o imagine prea optimistă. Sărăcia este endemică; şi unde nu e sărăcie, petrolul face legea. Disensiunile între sunniţi şi şiiţi sînt grave în unele ţări, iar tensiunile tribale bîntuie în altele. În cîteva ţări, precum Libia, coerenţa instituţiilor guvernamentale de bază este şocant de scăzută. În mare parte din regiune, experienţa istorică a pluralismului este precară. În faţa democraţiei se aşterne fără îndoială un drum greu. 

Există totuşi în această diversitate politică şi economică a lumii arabe cîţiva sîmburi de speranţă. În Tunisia avem cu adevărat o clasă de mijloc bine educată. Protestele din Egipt au demonstrat potenţialul cooperării între diversele confesiuni. În Bahrein, Iordania, Kuweit şi Maroc există instituţii parlamentare cu tradiţie multipartinică. În plus, cei cinci factori menţionaţi mai sus sînt indicatori ai probabilităţii, şi nu pre-condiţii. Absenţa lor indică un drum dificil, însă nu imposibil. La urma urmelor, India nu a reuşit o notă de trecere aproape la nici unul dintre cele cinci puncte, şi cu toate acestea este un exemplu bun de democraţie care rezistă. Întorcîndu-ne la analogia cu Africa Sub-sahariană din anii ’90, cel puţin o treime dintre statele africane au făcut un progres real democratic, în ciuda unei situaţii de plecare mult mai dificile.

„Islamiştii vor cîştiga masiv  în alegeri libere şi corecte“ 

Nu neapărat. Mulţi observatori ai evenimentelor din lumea arabă se tem de deschiderea supapelor şi răbufnirea şuvoaielor islamiste, odată cu deschiderea opţiunilor politice pentru cetăţenii arabi. Aceştia invocă ca exemple victoriile islamiste din Algeria în 1991 şi Palestina în 2006. Această teamă este exagerată. Alegerile în care islamiştii au succes captează atenţia internaţională, dar nu reprezintă regula. Partidele islamiste au o istorie lungă de participare electorală în ţările musulmane, dar de obicei nu cîştigă decît o fracţiune mică din voturi. În studiul cuprinzător asupra participării politice islamice, publicat în aprilie 2010 în Journal of Democracy, Charles Kurzman şi Ijlal Naqvi au descoperit faptul că majoritatea partidelor islamice cîştigă  mai puţin de 10% din voturi în alegerile la care participă.  Protestele care au cuprins lumea arabă au fost, pînă în momentul de faţă, remarcabile prin lipsa sentimentului islamic sau sectant, şi prin absenţa în regiune a unui lider religios charismatic precum Ayatollah-ul Khomeini, gata să preia puterea.  

O victorie islamică undeva în Orientul Mijlociu nu poate fi exclusă, dar aceasta nu înseamnă că vom asista la Iran 1979 – episodul doi. Niciodată, în lumea arabă, cîştigurile electorale islamice nu au rezultat într-o teocraţie, partidele islamice consacrate în regiune dovedindu-se dispuse să conlucreze într-un sistem multipartinic. Mai mult, islamiştii nou aleşi nu ar avea calea liberă pentru a impune o teocraţie. Oricine este ales preşedinte în Tunisia sau Egipt va trebui să facă faţă populaţiilor mobilizate, prea puţin dispuse să mai accepte noi metode dictatoriale, ca şi militarilor secularişti, gata să reziste oricăror impulsuri teocratice.  

Thomas Carothers, vicepreședinte al Carnegie Endowment for International Peace, este un expert de top în studiile de democratizare, avînd opt cărți publicate în domeniu. A studiat inclusiv democratizarea în spațiul est-european, iar în 1996 a publicat un studiu de caz pe România: Assessing Democracy Assistance: The Case of Romania (Carnegie, 1996). Acest articol reprezintă o formă prescurtată a celui apărut în ediția online americană a revistei Foreign Policy și e republicat cu acordul autorului.

traducere de Alexandra TODERIŢĂ

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Nu suntem egali în fața bolilor: care sunt românii care nu vor plăti suprataxă pe concediu medical
Politicienii și-au făcut calculele și au decis că nu suntem egali în fața bolilor. Mai exact, PSD și PNL lucrează la o ordonanță de urgență prin care încearcă să elimine supraimpozitarea concediilor medicale doar în cazul anumitor pacienți
image
„Lâna de aur”, cel mai scump material textil natural din lume. Firul de Vicuña se vinde la gram, la fel ca aurul
Firul de Vicuña, recoltat o dată la doi sau trei ani în cantități limitate, se distinge ca fiind cel mai rar și scump fir din lume. Cu o grosime de 12 microni, comparabilă cu cea a aurului, este comercializat la gramaj, se vinde la prețuri exorbitante și presupune un proces de producție meticulos.
image
Decizie radicală pentru „Tesla de Cluj”. „Dacă ziceam că e produsă în Elveția, clienții ar fi sărit s-o cumpere cu 450.000 de euro”
Echipa proiectului a luat o decizie importantă: va regândi „Tesla de Cluj” într-o variantă mult mai ieftină. „Probabil că dacă ziceam că mașina este produsă în Elveția, clienții ar fi sărit să o cumpere cu 450.000 de euro”, susține Florin Dehelean, unul dintre investitori

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.