Adevărul despre ICR şi H.-R. Patapievici

Publicat în Dilema Veche nr. 436 din 21-27 iunie 2012
Cetăţeanul european  Cu drepturi jpeg

Pentru orice om de bună-credinţă, adevărul e simplu şi banal. H.-R. Patapievici şi echipa sa au reuşit să construiască o instituţie veritabilă, cu nimic mai prejos – repet, în deplină cunoştinţă de cauză: cu nimic mai prejos – decît Institutul Goethe, Institutul Francez, Institutul Cervantes sau alte institute culturale europene. Argumentele sînt la îndemîna oricui (o vizită pe www.icr.ro e suficientă). Se poate compara, de pildă, tipul de programe organizate de ICR cu ceea ce fac alte institute. Se poate observa că directorii filialelor din străinătate sînt evaluaţi anual după nişte criterii profesionale solide – inclusiv capacitatea de a atrage parteneriate şi finanţări pe plan local. Se mai poate constata că, în materie de conţinut al programelor, există o competiţie de proiecte şi acestea sînt evaluate de experţi independenţi: mai simplu spus – şi pe înţelesul tuturor, inclusiv al obsedaţilor şi răuvoitorilor – nu H.-R. Patapievici şi conducerea din Bucureşti decid ce expoziţii se vor deschide la New York ori Paris, ale cui cărţi vor fi traduse în germană şi spaniolă, cine va cînta la Londra şi cine la Madrid etc. Conţinutul programelor e decis în funcţie de cererea de pe pieţele culturale străine (altceva se cere la New York şi altceva la Madrid, ce are şanse de succes la Viena n-are şanse la Istanbul) şi cu participarea unor oameni competenţi din afara institutului. S-ar mai putea acorda atenţie cîtorva cifre (aflate şi ele pe www.icr.ro): în cîţiva ani, prin Translation and Publication Support Programme, s-au tradus în alte limbi peste trei sute de cărţi; la evenimentele organizate de ICR în lume au participat vreo două milioane de spectatori; cursurile pentru traducătorii din limba română au fost frecventate de cîteva sute de persoane. Pe scurt, ICR şi-a creat, în timp, standarde şi proceduri instituţionale întru totul echivalente altor entităţi asemănătoare din ţările europene. Acesta este adevărul simplu şi verificabil.

De aici încolo, orice discuţie serioasă despre ICR ar trebui să se poarte în jurul cîtorva probleme de substanţă: ce e de făcut pentru ca eficienţa instituţiei să fie păstrată şi după plecarea lui H.-R. Patapievici (care a anunţat că se va retrage la încheierea actualului mandat, în ianuarie 2013)?; ce îmbunătăţiri legislative ar trebui aduse pentru ca ICR (dar şi alte instituţii care desfăşoară activităţi de promovare a culturii) să funcţioneze mai bine?; cum am putea extinde acest model de bune practici şi la alte instituţii publice?

Din păcate însă, acest model de instituţie normală este tratat prosteşte şi de politicieni, şi de o parte a presei, şi de un segment de public care a fost expus, ani la rînd, propagandei deşănţate a unor indivizi din mass-media – de la Victor Roncea la Mihai Gâdea –, care sînt incapabili de o discuţie argumentată. Ei ştiu doar să lanseze atacuri şi campanii defăimătoare. Decizia Guvernului de a trece ICR în subordinea Parlamentului este în bună parte consecinţa acestui „curent“ aberant al opiniei publice care n-a priceput (sau n-a vrut să priceapă) altceva decît că ICR este „al lui Băsescu“ şi al intelectualilor săi. Aşa încît, în locul unei discuţii serioase despre viitorul acestei instituţii, sîntem nevoiţi să ne batem capul pentru a o salva. Şi, mai ales, avem de „dezbătut“ false probleme, generate de o măsură total iraţională: modificarea statutului unei instituţii care funcţionează foarte bine. Motivaţia Ordonanţei de Urgenţă e un amestec între retorică patriotardă şi frustrări prost ascunse: pe scurt, vorbe goale prin care se justifică „solemn“ o prostie. Asta trebuie să „combatem“. Dar merită. Nu numai pentru a apăra o instituţie şi nişte principii, dar şi pentru a contracara măgăriile pe care propagandiştii de serviciu le răspîndesc, şi în plasa cărora cad destui oameni creduli. Să luăm pe rînd, aşadar, cîteva clişee aflate în circulaţie şi exploatate cinic de numiţii propagandişti.

Bugetul ICR. S-a spus că ICR „are un buget cît Ministerul Culturii“ – ca şi cum, în sine, asta ar fi vreo vină. Nu se spune însă că Ministerul Culturii e ca şi absent din viaţa publică şi – birocratizat şi greoi – abia reuşeşte să „bifeze“ cîteva activităţi curente, necum să mai elaboreze – aşa cum îi e menirea – politici culturale. Nu se spune, de asemenea, că bugetul e foarte mic în comparaţie cu cel al Institutului Polonez ori cu bugetele altor instituţii de acest gen din Ungaria sau Cehia (cu British Council, evident, n-are rost să ne comparăm). O analiză cinstită arată că ICR cheltuie foarte eficient cele 10 milioane de euro. Cît despre „îngrijoraţii“ cu privire la corectitudinea cheltuirii banului public, trebuie reamintit că, în ultimii ani, Curtea de Conturi a efectuat la ICR numeroase şi lungi controale, trimisă fiind pe capul ICR de Corneliu Vadim Tudor ori de reprezentanţi ai actualei majorităţi USL (asta nu e politizare?...). N-a găsit nimic „necurat“. Dar nimeni nu sare în sus că o instituţie plătită din bani publici – precum Curtea de Conturi – îşi trimite luni la rînd salariaţii să zgîndăre fiecare chitanţă de la ICR pentru că aşa a vrut C.V. Tudor...

„Se traduc cărţile prietenilor lui H.-R. Patapievici.“ Procedurile prin care se selectează cărţile ce urmează să fie traduse sînt clare (şi se găsesc pe site-ul instituţiei). Editurile străine fac cerere de finanţare pentru cărţile pe care le doresc, o comisie formată din experţi independenţi evaluează cererile după un punctaj riguros şi decide. Conducerea ICR află ce s-a decis după ce procesele-verbale sînt încheiate şi semnate. Aşa procedează şi Centre National du Livre din Franţa, şi Institutul Suedez, şi alte instituţii respectabile. Am fost solicitat de multe ori să fac parte din aceste comisii şi declar că se lucrează profesionist şi cinstit. În comisii am fost coleg cu oameni extrem de competenţi, care înseamnă ceva în lumea editorială românească. De cele mai multe ori, din comisie a făcut parte şi cîte un străin – o dată directorul Institutului Polonez, altă dată ataşatul cultural al Franţei... Şi nu a existat niciodată nici un fel de presiune, pilă sau „sugestie“. Au funcţionat doar criterii strict profesionale.

„ICR e apărat de oameni care au luat bani de la ICR sau au fost sprijiniţi de ICR, deci au interese...“
Chestia asta e vînturată de tot felul de mărunţei de prin partide (obişnuiţi cu cumpărarea de locuri eligibile pe liste ori cu şpaga la şefu’ pentru o funcţie) ori de „lideri de opinie“ care aleargă după audienţă ca să poată restitui banii împrumutaţi de la patron. În mandatele lui Patapievici, „a luat bani“ de la ICR toată crema culturii româneşti actuale: adică, pentru serviciile aduse, au fost plătiţi (prost, că aşa-i în România) artişti, scriitori, regizori, actori, muzicieni de mare calibru. Ori li s-a plătit deplasarea la evenimente culturale în străinătate pentru a promova cultura română. Au beneficiat de sprijinul sau de parteneriatul cu ICR intelectuali, profesori universitari ori traducători străini ai cărţilor româneşti – oameni de o mare calitate profesională. Afirmaţia (sau insinuarea) că toţi aceştia ar putea fi „cumpăraţi“ de Patapievici pentru a-i aduce osanale e o pură porcărie, izvorîtă din minţile aerisite ale unor oameni pentru care corupţia e un mod de viaţă. Şi care nu-şi pot închipui că pe lume mai există, dincolo de orizontul lor mărginit, şi valoare, şi competenţă, şi talent. În spatele modificării legii ICR se află exact astfel de oameni care îşi consumă zilele între trocuri meschine, şpăgi, trafic de influenţă. Şi care, evident, sînt frustraţi că o instituţie de interes naţional a ieşit de sub controlul lor şi funcţionează onorabil.

„ICR e politizat pentru că i se subordonează lui Băsescu.“
Cînd a apărut legea de funcţionare, i se subordona lui Ion Iliescu. Căci de-aia a fost făcută legea aşa: era pe vremea cînd Ion Iliescu şi Adrian Năstase îşi împărţeau puterea şi totul se croia atunci în funcţie de aceste două „repere“. ICR i-a „revenit“ fostului preşedinte. Trebuie spus că proiectul iniţial al legii ICR era plin de aberaţii specifice unei instituţii de tip vechi, iar preşedintele de atunci al Fundaţiei Culturale Române, Augustin Buzura, s-a străduit mult să obţină modificările necesare, astfel încît legea să devină funcţională. I-ar fi necesare nişte modificări, dar nu schimbarea subordonării de la Preşedinţie la Parlament e problema. Rolul preşedintelui ţării e pur simbolic, în timp ce Parlamentul, conform recentei Ordonanţe de Urgenţă, ar trebui să numească preşedintele, vicepreşedinţii şi o treime din Consiliul ICR. E limpede că abia acum ar deveni ICR dependent de puterea politică, asemenea tuturor celorlalte instituţii publice în care Parlamentul (de fapt, partidele) au un rol în numirea conducerii (TVR, CNA, CNSAS şi altele).

Şi atunci, ce i-a venit Guvernului să dea această Ordonanţă de Urgenţă? Cum se explică această grabă? Probabil că noul guvern vrea să-i ia lui Traian Băsescu toate competenţele. Probabil că USL are clienţi pe care vrea să-i răsplătească prin funcţii. Dar cu siguranţă impulsul de a modifica legea ICR vine şi din incultură, şi din ignoranţă, şi dintr-o dorinţă a premierului Victor Ponta de a face impresia unui tip hotărît care a trecut la treabă şi cucereşte tot (după modelul părintelui său politic, Adrian Năstase). Deocamdată, efectul principal al acestei Ordonanţe e că a mobilizat lumea culturală şi societatea civilă. Fără să vrea (sau vrînd exact pe dos), Victor Ponta şi guvernul său contribuie astfel la evoluţia democraţiei româneşti. 

Emisiunea "Punerea pe gînduri" din 21 iunie 2012, la RFI România, cu Otilia Nuţu şi Mircea Vasilescu. Prin telefon a intervenit Cristi Puiu. Au fost difuzate fragmente înregistrate cu Horia-Roman Patapievici, preşedintele ICR, şi senatorul Puiu Haşotti.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Ucrainenii au distrus un vehicul blindat rusesc rar, proiectat pentru a transporta liderii ruși în caz unui atac nuclear, biologic sau chimic
Ucraina a distrus un vehicul blindat rusesc rar folosit pentru prima dată la dezastrul nuclear de la Cernobîl .
image
Geamăna siameză Abby Hensel s-a căsătorit. Motivul pentru care femeile nu au recurs la operația de separare VIDEO
Una dintre cunoscutele gemene siameze Abby și Brittany Hensel și-a găsit dragostea adevărată. Conform Mirror, tânăra Abby Hensel, în vârstă de 34 de ani, s-a căsătorit cu Josh Bowling, asistent medical și veteran al armatei Statelor Unite.
image
Un român care a cumpărat de pe Facebook un permis fals de conducere s-a dus la poliție să-l reînnoiască
Un bărbat din Alba Iulia a fost condamnat la 4 luni și 20 de zile de pușcărie, pentru complicitate la fals în legătură cu permisul său de conducere.

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.