● Și aici ne întîlnim cu teza noastră extrem de precisă, apărată de noi de-a lungul acestui eseu: pentru a te constitui cu adevărat ca mobil care sintetizează în sine devenirea și ființa, trebuie să realizezi în tine impresia directă de imponderabilitate. Or, a te mișca cu o mișcare ce angajează ființa într-o devenire de imponderabilitate înseamnă a te transforma ca ființă care se mișcă. Trebuie să fim o masă imaginară pentru a ne simți autorul autonom al devenirii noastre. Nimic nu-i mai favorabil acestei stări decît faptul de a căpăta conștiința acestei puteri intime care ne permite să schimbăm masa imaginară și să devenim în imaginație materia care se potrivește cu devenirea duratei noastre prezente. În general vorbind, putem turna în noi înșine fie plumb, fie aer ușor; ne putem constitui ca mobil al unei căderi sau ca mobil al unui elan. Conferim astfel o substanță duratei noastre în cele două mari nuanțe ale duratei: cea nefericită și cea exaltată. E cu neputință să trăiești intuiția unui elan fără această încercare de ușurare pînă la imponderabilitate a ființei noastre intime. A gîndi forța fără a gîndi materia înseamnă a fi victima idolilor analizei. Acțiunea unei forțe care lucrează în noi este în mod necesar o conștiință a unei transformări intime.

Poetul nu se înșală cînd își cîntă eul, devenit aerian:

Eu, acest trup însuflețit și atît de ușor sieși

Un aer tainic în oasele mele

Mă face ușor ca o pasăre.

(Pierre Guéguen, Jeux cosmiques, „Sensation de soi“)

Meditația activă, acțiunea meditată sînt în mod necesar un travaliu al materiei imaginare a ființei noastre. Conștiința de a fi o forță pune ființa noastră într-un creuzet. În acest creuzet sîntem o substanță care se cristalizează sau se sublimează, cade sau urcă, se îmbogățește sau devine mai ușoară, se reculege sau se exaltă. Acordînd puțină atenție substanței ființei noastre care meditează, vom descoperi două direcții ale cogito-ului dinamic, în funcție de faptul că ființa noastră caută bogăția sau libertatea. Orice valorizare va trebui să țină seama de această dialectică. Avem în primul rînd nevoie să conferim o valoare ființei noastre pentru a putea prețui valoarea celorlalte ființe. Iată de ce imaginea celui care cîntărește este atît de importantă în filozofia lui Nietzsche. „Je pense, donc je pèse“ (Gîndesc, deci cîntăresc) este așadar un raport ce se întemeiază pe o profundă etimologie. Cogito-ul ponderal este primul dintre cogito-urile dinamice. Toate valorile noastre dinamice trebuie raportate la acest cogito ponderal. Primele imagini ale valorii se găsesc în această estimare imaginată a ființei noastre. Dacă ne gîndim că o valoare este în mod esențial valorizare, deci schimbare de valori, ne dăm seama că imaginile valorilor dinamice se află la originea oricărei valorizări.

Pentru a studia acest cogito valorizant, sînt foarte utile dialecticile extreme de îmbogățire și de eliberare așa cum sînt ele sugerate de imaginația terestră și de cea aeriană, una voind să nu piardă nimic, iar cealaltă să dăruiască totul. Cel de-al doilea demers este mai rar. Descriindu-l, riști totdeauna să rămîi neconvingător, ai împotriva ta pe toți cei care limitează realismul la imaginația terestră. S-ar părea că pentru imaginația terestră a da înseamnă totdeauna a abandona, a deveni ușor înseamnă întotdeauna a pierde din substanță, din greutate. Dar totul depinde de punctul de vedere: ceea ce este bogat în materie este adeseori sărac în mișcare. Deși materia terestră, cu pietrele, sărurile, cristalele, argilele, mineralele sale, cu metalul său este fundamentul unor bogății imaginare infinite, ea este, dinamic vorbind, cel mai inert dintre vise. Dimpotrivă, aerului, focului – elementelor ușoare – le aparțin exuberanțele dinamice. Realismul devenirii psihice are nevoie de lecții aeriene. Ni se pare chiar că, fără o disciplină aeriană, fără o ucenicie a imponderabilității, psihismul uman nu poate evolua. Sau cel puțin că, fără evoluția aeriană, psihismul uman nu cunoaște decît evoluția care efectuează un trecut. Ca să întemeiezi viitorul ai totdeauna nevoie de valori legate de zbor. În acest sens medităm asupra unei admirabile formule a lui Jean-Paul care, în Hespérus, cea mai aeriană dintre toate cărțile sale, scrie: „Omul trebuie să se înalțe ca să se transforme“.

● Anticul adagiu al maternității universale capătă o nuanță nouă: cea a vieții legănate odată cu vîrful copacilor. Pădurea nu-i decît un leagăn. Nici un leagăn nu-i gol. Pădurea vie leagănă pădurea viitoare. Înțelegem așadar că este vorba de aceeași mișcare, de mișcarea primordială a leagănului, care aduce fericirea ramurii, păsării, omului visător. În desăvîrșită continuitate citim o altă pagină de Maurice de Guérin: „Ramura înflorită, pasărea care se cațără pe ea spre a cînta sau a-și face cuibul, omul care privește ramura și pasărea, toți sînt pătrunși de același principiu, în diferite grade de perfecțiune“. După cum se vede, unitatea se realizează prin contemplarea unei singure mișcări, a unei mișcări primordiale, legănatul. Să facem încă un pas și, în loc să privim, haide să visăm: deasupra arborelui verde, mai înalți decît cel mai înalt vîrf, mai ușori decît pasărea cîntătoare, vom cunoaște perfecțiunea vieții aeriene.

(fragmente din Aerul și visele. Eseu despre imaginația mișcării de Gaston Bachelard, trad. Irina Mavrodin, Editura Univers)