Alimentaţia mea în copilărie, înainte de ’89, se baza mai mult pe supă şi mămăligă sau macaroane cu brînză, şi îmi amintesc că mîncarea avea un rol important în familia noastră. Bunica mea avea puteri speciale, pentru că din puţinul pe care reuşea să-l cumpere pe cartelă, după ore întregi de stat la coadă, reuşea să hrănească o grămadă de guri flămînde. Pe la ora prînzului se auzea pe holul blocului vocea verişoarei mele strigînd „Buni, ce avem de mîncare?“. Nu dura mult şi ne adunam la masă – verişori, mătuşi, unchi, bunici. Fiecare masă părea să fie un moment magic şi, printre cele de care îmi amintesc cu multă emoţie, e un moment în care „s-a luat curentul“, aşa că am avut parte de o cină romantică, cu mămăligă, la lumina lumînării.

De Crăciun, bunica făcea întotdeauna mulţi cozonaci, din care împărţea şi vecinilor. Tot procesul dura o zi şi o noapte, şi, deşi nu citise în nici o carte de parenting despre cît de important este să implici copilul în activităţile casnice, bunica mea mă trezea noaptea pe la 1, cînd cozonacii erau gata de băgat la cuptor, şi îmi dădea o bucăţică de cocă pentru a-mi face singură cozonăcelul meu de Crăciun. De la masa de Crăciun nu lipseau nicio­da­tă cei trei copii şi patru nepoţi care au crescut, pe rînd, în apartamentul de două camere al bunicilor. Acolo am învăţat că mîncarea înseamnă grijă, iubire, bucurie, viaţă.

Anul 2015. Într-o cafenea de pe Calea Victoriei, pe un ecran mare, suspendat pe perete, defilează cîteva tinere subponderale prezentînd moda, în timp ce la masa alăturată un grup de tineri discută despre mîncare. „Eu cred că, la noi, bărbaţii au o predispoziţie genetică să facă burtă“, spune unul dintre ei. Discuţiile despre diete, slăbit şi alimentaţie sănătoasă sînt prezente aproape zilnic în viaţa noastră. Deşi, în urmă cu 30 de ani, cuvîntul „dietă“ lipsea din vocabularul românului înfometat, iar grija femeii, privind alimentaţia, era să afle „ce s-a mai băgat“ sau dacă „s-a băgat ceva“ la alimentară, femeia modernă trebuie să ştie cel puţin cîteva diete şi ultimele noutăţi în materie de alimentaţie sănătoasă.

Orele de stat la coadă la lapte au fost înlocuite cu ore petrecute la sală, preocuparea de a găti mîncăruri comestibile cu 100 de grame de unt şi un kilogram de făină pe lună a fost înlocuită de găsirea preparatelor cu cele mai puţine calorii şi grăsimi. A nu mînca nu mai este o crimă săvîrşită de un regim totalitar, ci un motiv de mîndrie şi un semn de putere şi autocontrol.

Deşi accesul la mîncare nu mai este restricţionat de vreun program de „alimentaţie ştiinţifică“, femeia modernă pare că nu mai ştie cum să se hrănească pe ea şi cum să-i hrănească pe pruncii săi: e nevoie de cărţi ale „specialiştilor în nutriţie“, workshop-uri despre alimentaţie sănătoasă, cursuri de gătit, intervenţii în şcoli şi grădiniţe pentru a convinge copiii că roşiile şi ardeii ne sînt prieteni şi nu au omorît pe nimeni.

„Societatea valorizează femeile slabe“, mi-a spus o tînără cu anorexie, de doar 14 ani. „Trebuie să arăţi bine, dacă vrei să fii apreciată!“, a continuat ea. Idealul societal de frumuseţe a devenit femeia (cît mai) tînără, (cît mai) slabă şi înaltă, tot timpul îngrijită şi bine îmbrăcată: aşa o vedem în reviste sau la televizor, mergînd la serviciu, îngrijind 1-2 copii, avînd un partener ideal care o sărută în fiecare dimineaţă şi, în acelaşi timp, dis­trîn­du-se seara cu prietenii. Am învăţat să asociem aceste caracteristici fizice cu competenţa, bunătatea, puterea şi succesul.

Cel puţin două credinţe s-au strecurat în mentalitatea femeilor după ’89: „Aspectul fizic este foarte important pentru succesul unei femei“ şi „Trebuie să mănînci puţin şi să fii slabă pentru a fi observată şi apreciată“. Ambele reduc femeia la condiţia umilitoare de „obiect“, valorizat prin ceea ce are de arătat celorlalţi. Din dorinţa de a obţine acceptarea socială şi apoi din teama de a nu o pierde, acceptăm acest statut, pe care îl transmitem mai departe fiicelor noastre.

Raluca Chişcu este psihoterapeut specializat în tulburări de alimentaţie.