Altă lume, alt fel de comunism <p>- interviu cu sinologul Mugur ZLOTEA -</p>

Fenomenul a depăşit partidul în sensul că a depăşit aşteptările acestuia. Pe de altă parte, dezvoltarea e în mod clar rezultatul politicii de deschidere pe care a iniţiat-o partidul comunist. Politicile respective au fost adoptate şi adaptate în funcţie de evoluţii. Nu ştiu dacă a existat un plan bine definit, de tipul ne dezvoltăm pînă la momentul cutare la care ne oprim, pentru că de acolo lucrurile ar putea deveni o ameninţare la adresa partidului. Odată lansată mişcarea însă, ar fi şi destul de greu de oprit. La venirea la putere a lui Deng Xiaoping, artizanul reformei, ideea era că ţara trebuie să se dezvolte. Probabil că s-au gîndit că această dezvoltare poate merge atîta vreme cît se menţine încă un control. Chinezii sînt foarte pragmatici, gîndesc extrem de concret. Nu e o ruşine acum la ei să te îmbogăţeşti. Şi li s-a dat voie celor care ştiu şi pot să se îmbogăţească să meargă pînă unde vor, din punct de vedere economic. Sub acest aspect sînt foarte liberi. Există însă domenii în care sînt limite şi restricţii. De exemplu, tot ce are legătură cu puterea politică. Nu ai voie să devii o ameninţare la adresa puterii partidului comunist. Ca o paranteză, în China există mai multe partide politice, unele reprezentate în Marea Adunare Naţională, Constituţia ţării dă voie la aşa ceva. Dar, în realitate, ele sînt nişte sateliţi ai partidului comunist. Teama de posibile ameninţări la adresa puterii politice a partidului comunist explică şi cenzura, teama liderilor chinezi de circulaţia liberă a informaţiei? Într-adevăr, şi aici este un control. Aş putea observa însă şi un fenomen mai special. Am stat de vorbă cu jurnalişti străini din China (care sînt supuşi unor reguli foarte stricte) care mi-au mărturisit că în rarele momente cînd pot relata unele lucruri negative din China, cum au fost, de pildă, epidemia de SARS sau revoltele din Tibet, au tendinţa să le prezinte într-un mod mai expresiv, mai accentuat, ca reacţie la interdicţiile permanente la care sînt supuşi în cea mai mare parte a timpului. Folosesc la maximum asemenea "ferestre". Da, şi se ştie că unele informaţii, chiar dacă sînt reale, pot fi uşor aranjate. Pe de altă parte însă, nu se poate nega faptul că informaţia este controlată în China. Cînd eram acolo, de exemplu, site-uri de Internet precum BBC China sau BBC în engleză nu puteau fi accesate. De asemenea, sînt o groază de alte site-uri care nu pot fi accesate, de exemplu cele din Taiwan. Sînt şi cuvinte care nu vin pe motoarele de căutare, cum ar fi democraţie, Tibet, libertate, Tienanmen... Sărăcie, bogăţie şi corupţie Ştiu că una dintre problemele Chinei actuale este migraţia populaţiei de la sate la oraşe, în zonele mai dezvoltate. De circa zece ani se întîmplă asta. Zonele dezvoltate sînt destul de clar delimitate de cele nedezvoltate. De fapt, coasta estică este dezvoltată. Spre vest, zonele sînt sărace şi uneori foarte sărace. Există un program de dezvoltare a vestului Chinei şi tot felul de politici care încurajează firmele să investească, să facă fabrici, în acele zone mai sărace. Sînt şi unele facilităţi pentru oamenii care merg acolo. Comparativ cu zona dezvoltată, cea săracă este mult mai mare. Sînt provincii mari, mai mari decît România, destul de populate (chiar dacă nu aşa cum sînt cele din est şi sud), dar foarte sărace şi unde există o tentaţie a migrării spre zonele urbane din est şi sud. Au apărut deja diferenţe mari de avere şi probabil şi de mentalitate. Există şi foarte multe proteste generate de asemenea situaţii. Citeam undeva că într-un singur an s-au înregistrat 87 de mii de asemenea proteste sau chiar de revolte. Cum credeţi că este gestionată o asemenea situaţie care, de la distanţă, pare destul de explozivă? Ştiu că există o teorie a armoniei sociale. Da, există o asemenea teorie la nivel oficial, însă nu ştiu dacă Guvernul chinez face faţă acestor situaţii în mod concret. Într-adevăr, anul trecut au fost vreo 80 de mii de revolte recunoscute de partidul comunist. De obicei, sînt legate de probleme cu pămîntul. Politica Beijing-ului face apel la tratarea justă a tuturor straturilor sociale, la combaterea corupţiei, dar de la Beijing şi pînă în sate, acolo unde cel care conduce treburile îşi trage turta pe spuza lui, există o distanţă. Ieri-alaltăieri citeam prin ziarele chinezeşti că era vorba de cîteva revolte într-o singură zi. Una era pe insula Hainan unde taximetriştii protestau împotriva modului de acordare a licenţelor şi împotriva taxiurilor ilegale. În alt loc ţăranii fuseseră forţaţi să renunţe la drepturile lor de cultivare a pămînturilor (ei nu au drept de proprietate, ci doar de arendă pe perioade limitate) pe preţuri de nimic, în favoarea unor firme care voiau să înfiinţeze o fabrică. Guvernul de la Beijing vorbeşte permanent despre combaterea corupţiei, despre pedepse, se fac demiteri. Chiar în ultimele luni au fost nişte demiteri spectaculoase, cea a unui mare demnitar din Shanghai... Da, e cel care a făcut ilegalităţi cu fondurile de pensii. Chiar a fost condamnat, dar problema este ce condamnare se dă unui asemenea individ. De obicei, sentinţele sînt de cîteva zeci de ani închisoare, dar după un timp s-ar putea ca ei să fie eliberaţi sub diferite pretexte. Corupţia e o foarte mare problemă în China. Puteţi da nişte exemple despre ce înseamnă sărăcie extremă şi ce înseamnă mare bogăţie în China? Nu cred că există mari diferenţe între un mare bogătaş din China şi unul din Statele Unite. Poate uneori chinezul e chiar mai bogat. Cred că ei sînt mai degrabă comparabili cu cei din Rusia. Sărăcie extremă în China înseamnă practic să nu ai după ce bea apă. Ideea de sărăcie e puţin diferită de cea de la noi. Eram odată printr-o zonă din nord-vest unde lumea trăia în nişte case de chirpici, vai de capul lor. La noi asta ar fi însemnat sărăcie extremă, pentru ei însă nu era aşa. Aveau un adăpost şi aveau totuşi ce să mănînce, lucru foarte important. Sînt şi unii care trăiesc sub limita sărăciei, aşa cum e calculată acolo. Procentul e mic, dar raportat la populaţia Chinei, nu mai e vorba de puţin. Un miliard trei sute de mii Cum pare la faţa locului numărul mare al populaţiei? E copleşitor? Se simte îngesuiala? Da, se simte. Uneori vrei să fii singur, dar peste tot sînt oameni. Nici în pădure nu poţi fi singur. La Beijing e un du-te vino continuu, cam ca la ora 5 după-amiaza pe bulevardul Magheru. Doar că acolo e tot timpul ora 5. Apropo de mulţimea chinezilor şi de cei care vin şi în România... la un moment dat, prin anii ’90, începuseră să prolifereze restaurantele chinezeşti, tîrgurile şi afacerile chinezeşti şi exista impresia că fenomenul va lua amploare. Asta nu s-a întîmplat însă, pare că ceva nu le-a priit chinezilor în România. Aveţi o explicaţie pentru acest lucru? Din cîte ştiu, România n-a fost niciodată destinaţia lor finală. Doar că era mai uşor să ajungi întîi în România şi apoi să mergi mai departe către ţări din Occident. România era o ţară de tranzit. Iar acum, după intrarea noastră în Uniunea Europeană, nu ştiu cît de uşor mai este pentru ei să vină în România, pentru că nu prea mai primesc viză. Există o politică extrem de restrictivă în ce priveşte vizele pentru China, aş spune chiar excesivă. Noi avem probleme atunci cînd îl invităm pe lectorul chinez de la Universitate, care vine aici pe baza unui acord cultural şi aşteaptă, săracul, şi cîte şase luni să primească viza. Într-o vreme, cam înainte de intrarea României în Uniunea Europeană, mulţi români se duceau în China să facă afaceri, tot aşa cum anterior se duseseră în Turcia. Asta a fost o chestiune strîns legată de zborul Taromului la Beijing, care acum s-a desfiinţat. E mai greu acum să te duci cu lucruri româneşti prin alte companii, cu tranzit şi tot felul de complicaţii şi trambalări. Dar a fost într-adevăr o perioadă în care ţin minte că mergeam prin Beijing şi auzeam des vorbindu-se română, mai ales prin bazaruri. Aţi stat nouă ani în China, aţi predat, aţi lucrat. Cum a fost? Da, am predat engleză, am lucrat şi am învăţat. Am avut dintotdeauna o atracţie pentru cultura chineză, dar cînd am ajuns acolo, în prima săptămînă, mi-am dorit să mă întorc, în a doua săptămînă, de asemenea, mi-am dorit să mă întorc şi am ţinut-o tot aşa vreo şase luni. Totul era prea diferit de ceea ce este la noi. Nu-mi dădea însă mîna să mă întorc pentru că aveam deja o bursă de studii şi ar fi însemnat să scot banii din buzunar. După un timp am început să cunosc felul de a merge al lucrurilor de acolo şi să mă obişnuiesc. O relaţie specială Am aflat că aşa cum există sinologi români, există şi românologi chinezi. Cît de mari sînt grupurile acestea de specialişti în cele două ţări? Cît de mare e interesul de a ne cunoaşte? Comparativ cu alte ţări din estul Europei, în România există mulţi vorbitori de chineză. E o relaţie mai specială, România a fost una dintre primele ţări care a recunoscut noul stat chinez, anul viitor se împlinesc 60 de ani de atunci. Primii studenţi străini în China comunistă au fost români, în anii 1950. În primul lot au fost şase sau şapte. Secţia de chineză de la Universitatea din Bucureşti are 50 de ani şi deci de cinci decenii tot ies promoţii de români vorbitori de chineză. Dar e o diferenţă între a fi sinolog (specialist în limba şi civilizaţia chineză) şi a cunoaşte pur şi simplu limba chineză. Există şi românologi în China, o mînă de oameni care însă cunosc româna extrem de bine. Îndeobşte limba literară. Dicţionarele român-chinez şi chinez-român, nişte volume foarte mari, sînt făcute exclusiv de chinezi, fără consultanţi români. De exemplu, toate cuvintele din Sadoveanu, pe care eu nu le mai înţeleg astăzi, se găsesc acolo. În momentul de faţă, universitatea din Beijing scoate o promoţie de română la fiecare patru ani. E vorba de vreo zece oameni. În România există secţia de chineză de la Universitatea din Bucureşti. Chineza e limbă în regim A, cu statut de limbă principală, ca franceza sau engleza. Sînt circa 25-30 de studenţi pe an, nu termină însă toţi. Există burse de studii în China, la specializare. Mai există şi Institutul cultural chinez "Confucius" de la Sibiu, mai sînt lectorate de limba chineză la universităţile din Cluj şi Iaşi. Sînt şi români care se duc de la început în China să studieze limba şi civilizaţia chineză direct de la sursă. În general, cînd ne gîndim la China ne vin în minte cîteva lucruri, cum ar fi: Marele Zid chinezesc, Cetatea interzisă, piaţa Tienanmen, mîncărurile complicate, ciudate şi uneori greu de înghiţit - plus orez, milioane de oameni pe biciclete, oraşe noi cu zgîrie-nori apăruţi în ultimii ani. Dincolo de toate aceste clişee, să zicem, ce lucruri importante credeţi că ar mai trebui ştiute despre China? Pe mine m-a uimit o remarcă a unui prieten de-al meu căruia i-am spus, cînd încă locuiam în China, că aş vrea să vizitez Cuba. Remarca a fost: "Hai, măi, vii dintr-o ţară fostă comunistă, trăieşti într-o ţară comunistă şi vrei să te duci să vizitezi o altă ţară comunistă?!". Mi-am dat seama atunci ce cred oamenii din România despre China. Noi asociem ideea de Chină comunistă cu ceea ce a fost la noi înainte de 1989. Lumea nu înţelege că e vorba de ceva total diferit. Şi acum mă mai întreabă cîte cineva cum am putut trăi în "China aia comunistă" şi dacă nu m-am simţit legat. Ei bine, nu. Este un alt tip de comunism. E adevărat că nu poţi ieşi în faţa guvernului să strigi sau că nu poţi scrie într-un ziar ceva împotriva celor de la putere, dar altfel, am fost liber să vin şi să plec cînd am vrut. Şi acolo se discută multă politică între prieteni, chiar dacă nu în piaţa publică, se exprimă tot felul de nemulţumiri faţă de putere. Nu se simte neapărat opresiunea. Nu e ce ştiam noi înainte de 1989. E o altă lume. a consemnat Andrei MANOLESCU