Societatea în care trăim influențează în mare măsură alegerile pe care le considerăm personale și definitorii. Dacă aveți impresia că această afirmație pare hazardată vă provoc să inițiați un sondaj printre cunoștințe: veți constata că tabieturile voastre sînt împărtășite de mulți alții.

Prin urmare, obiceiurile cu care am crescut și pe care le credem relevante pentru personalitatea noastră își pierd treptat din pertinență atunci cînd ne mutăm într-o altă țară și intrăm în contact cu o cultură diferită. Lucrul acesta nu se întîmplă peste noapte, desigur, este necesară o perioadă mai scurtă sau mai lungă de tranziție, în funcție de capacitatea de adaptare și de motivația fiecărui individ în parte, dar, în multe cazuri, deznodămîntul este inevitabil. Lucru care mi s a întîmplat și mie.

N-am avut tabieturi în adolescență, ci doar dependențe pe care le-am numit astfel, căci la vîrsta aceea doar ceilalți aveau defecte, eu mărșăluind imperturbabil pe drumul spre perfecțiune. Pe atunci țigara era doar cool și nu factorul declanșator a nenumărate boli, cum a devenit ulterior, cînd am înțeles, într-un tîrziu, ceea ce rezultatele sutelor de studii ne spuneau de vreo treizeci de ani. Inițial mergea de minune la cafea, dar s-a dovedit în scurt timp că se potrivește la orice, devenind rapid un viciu, ceea ce m-a determinat să-mi pun voința la încercare într-o primă tentativă de a-l ține sub control. Mi-am propus atunci să nu mai fumez decît la cafea, iar rezultatele nu s au lăsat așteptate: am trecut de la două la cinci cafele pe zi.

Apoi am emigrat, năucit de tranziția fără sfîrșit și decis să-mi tratez portofelul suferind de anemie cronică.

În Canada, țara de adopție, obiceiul meu a primit o grea lovitură: aici, fumatul nu mai este un viciu social acceptat. Ai voie să fumezi, desigur, dar nu în locurile publice, pe terase, în parcuri sau acasă, în două treimi din apartamentele de închiriat (iar dacă ești proprietarul unei case, fumatul e considerat factor de risc, prin urmare crește automat costul asigurării obligatorii) și nici în mașină, dacă ai pasageri. Cu o țigară aprinsă în mînă, ești poate aproape la fel de discriminat ca un cetățean de culoare în America anilor ’50. Vara nu e neapărat o problemă, îți poți savura țigara pe balcon, iarna însă, la -30º, lucrul acesta devine vag inconfortabil. Tutunul e scump și, dacă îți vine nefericita idee să-ți faci o asigurare privată de sănătate, realizezi că prețul pachetului de țigări este doar vîrful aisbergului, comparat cu costurile colaterale.

În plus, există acea subtilă presiune socială, acel trend care în mediile urbane înlocuiește gura tîrgului și care te face să te simți anacronic, încremenit într-un timp populat de fantome dacă obiceiurile tale sînt considerate retrograde. Cei din jurul tău sînt obsedați de mîncatul sănătos, de produsele biologice și de sport în toate formele sale, iar tu, intrusul cu țigara, ești privit în cel mai bun caz cu milă și uneori apostrofat de cei care își imaginează că, dacă există un fumător în oraș, restul populației se califică automat în categoria fumătorilor pasivi.

În consecință, am renunțat la țigări și, treptat, la cafea. Acum beau ceai verde – neapărat matcha – și, dacă sînt întrebat, pot să ofer o mulțime de argumente care să-mi justifice decizia, dar dacă vreau să fiu sincer cu mine însumi, mărturisesc că motivele au legătură cu anumite probleme digestive și, în mai mică măsură, cu nevoia de a fi în ton cu lumea. Pe de altă parte, am devenit și eu preocupat de sănătate, ca mai toți cei din jurul meu, și mi-e greu să realizez în ce măsură faptul acesta se datorează mediului sau mai degrabă e o preocupare tipică vîrstei mijlocii; ce e sigur e că tabieturile mele s-au modificat în consecință.

Am descoperit că practica meditației îmi crește toleranța la frustrare, drept urmare am inclus-o în rutina zilnică. A devenit și yoga un tabiet: fără cîteva minute de exerciții mi-e greu să fac față programului zilnic. Ceaiul verde îmi oferă o doză moderată de cofeină, suficientă cît să mă împiedice să salivez după cafea. Am renunțat la mașină – trăiesc în oraș – și am constatat, cu surprindere, că mersul pe propriile picioare poate fi chiar plăcut, așa că am adăugat o scurtă plimbare la obiceiurile zilnice.

Îmi lipsește țigara uneori, nu pentru că aș fi încă dependent de nicotină, ci pentru că naturalețea gesturilor are de suferit de cînd am renunțat. Acum nu mai știu ce să fac cu mîinile în momentele de nesiguranță, iar yoga nu mi-e de nici un folos în astfel de împrejurări, căci oricît de în vogă ar fi, încă nu e un gest acceptat social să stai în cap în toiul unei ședințe stresante sau în mijlocul unei petreceri unde nu cunoști pe nimeni. Un lucru e sigur: ai stîrni mai puțină stupoare comportîndu-te astfel decît dacă ți-ai aprinde o țigară.

Noile mele tabieturi sînt sănătoase, generatoare de energie, am devenit un cetățean occidental tipic. În lumea aseptică și lipsită de cutremure sociale în care trăiesc, dacă nu ți se întîmplă vreun accident și ai avut noroc la loteria genelor – în sensul că nu ai moștenit predispoziția la vreun cancer sau altă boală incurabilă –, doar plictiseala te mai poate ucide.

 Adrian Benea este jurnalist.

Foto: Flickr