La 26 de ani, unii bărbaţi au cucerit lumea, au dat capodopere, au cîştigat trofee, au avut aripi. La 26 de ani eu făceam foamea. Într-un cămin de nefamilişti, la Curtea de Argeş. (Nu încerc acum să-mi plîng de milă!) Eram angajat ca inginer-stagiar la Electroargeş, fabrica de rîşniţe şi aspiratoare, o altă „citadelă“ ceauşistă a industriei româneşti. (Am auzit că fabrica a dispărut recent, n-am nici o nostalgie şi nici o curiozitate să verific cum a intrat în faliment.) Locuiam singur, într-o cameră la etajul patru, ultimul al căminului aflat la o sută de metri de Fîntîna Meşterului Manole. Fîntîna asta nu mi-a ţinut nici de foame (spirituală) şi nici de sete, cît am stat acolo. Relaţia mea cu legenda Meşterului a fost proastă. Pentru că vremurile au fost proaste.

În cei doi ani de stagiatură (’88-’89), ca salariat mîncam la prînz, contra cost, la cantina fabricii. Felul unu – o ciorbă subţire, şi felul doi – tocană de cartofi sau fasole. Erau bune pentru că îmi umpleau stomacul. În rest, trebuia să mă descurc singur. Şi, spre ruşinea mea, nu m-am descurcat. Nu ştiam să-mi gătesc decît ouă prăjite sau fierte. Dar ouăle, ca în toate oraşele din provincie, erau raţionalizate şi se dădeau numai pe cartelă. Nu aveam pe buletin ştampila de flotant aşa că nu puteam să intru în evidenţa alimentarei la care era arondat căminul şi să-mi cumpăr pe cartelă ouă, brînză, untdelemn sau unt. Aşa încît, după ce terminam programul la fabrică, mă duceam la alimentară şi îmi cumpăram conserve de peşte. Puturoase. Le mîncam seara, în camera de cămin. Singur. Puteam să-mi dreg greaţa cu nişte coniac sau cu ce se găsea mai tare pe vremea aceea, dar eu nu pot să beau de unul singur.

Dar felul meu preferat de mîncare din acel timp au fost sarmalele în foi de varză, la borcan de 500 gr. Erau cu orez, fără carne. Şi mergeau încălzite într-o crăticioară pe aragazul cu două ochiuri şi butelie, instalat în bucătăria comună a căminului. Gustul acelor sarmale în foi puturoase de varză, cu orezul care mi se lipea de dinţi o să mă urmărească toată viaţa. (Eu ştiu de ce scriu acum aşa, pentru că foamea aia nenorocită mi-a rămas lipită undeva pe memorie. Şi în loc să mă duc la un psihoterapeut, să mă vindece de traumă, scriu, scrie-mi-aş foamea pe mormînt!) Hăpăiam sarmalele şi muiam bucăţi de pîine în zeamă. (Azi, dacă aş mînca pîine înmuiată în zeama aceea zborşită aş vomita instantaneu.) După aceea, fumam un Carpaţi – fără de Rîmnicu Sărat – şi mă simţeam sătul. Nu mă consideram un „erou al epocii de aur“, ci doar un om sătul. Şi părinţii mei, şi bunicii mei făcuseră foame în ’46, aşa încît, genetic, am fost pregătit pentru foame. La vreo jumătate de oră după „ospăţ“, mă apuca instantaneu durerea de burtă şi fugeam la toaletă. Adică ce băgam pe gură, scoteam pe cur. Cred că asta a fost, în fapt, morala ultimilor doi ani pe care i-am trăit ca inginer-stagiar. Poate mă înşel!   

Într-o vreme, mi-am permis „luxul“ să mănînc la o cantină „împinge-tava“ din oraş, o speluncă pustie şi întunecoasă, care puţea a ceapă prăjită. Am mîncat acolo ghiveciuri şi alte tocane de cartofi pînă cînd, într-o zi, Tănăsescu, un frezor din secţia în care lucram, mi-a spus: „Dom’ inginer, haideţi că vă trimit o fată să vă gătească, să nu mai daţi banii pe mîncare la «împinge-tava»!“ Da’ de unde ştii tu că mănînc la „împinge-tava“?, l-am întrebat naiv. „Eh, v-au văzut mai mulţi, dom’ inginer!“, mi-a răspuns sincer frezorul. Adică, m-am speriat eu, toată Curtea de Argeş stătea cu ochii pe mine, ştia că mănînc la împinge-tava acele ghiveciuri şi mă compătimea, iar Tănăsescu, poftim, băiat grijuliu!, sărise să mă scoată din foame şi să-mi trimită o fată ca să-mi gătească! Avea dreptate Tănăsescu, femeia te scoate din foame! M-am şi văzut atunci la casa mea, mîncînd ciorbă cu tacîmuri de pui şi cartofi, cu început de chelie şi o burtă avansată... Dar să nu divaghez! L-am refuzat pe Tănăsescu şi, ca să scap de ruşinea cantinei „împinge-tava“, am revenit la blestematele sarmale la borcan. Aşa mi-am distrus stomacul. Revoluţia din ’89 a venit prea tîrziu pentru ca să-mi salveze tubul digestiv.

Mă gîndesc acum, după mai bine de 20 de ani de cînd hăpăiam acele sarmale, că, dacă s-ar face un Muzeu al Comunismului, m-aş duce şi eu să pozez în calitate de exponat. Sau, mai corect, m-aş duce să-mi expun foamea ca pe o piesă de muzeu. (Parcă Raportul de Condamnare a Comunismului al lui Tismăneanu, din 2009, prevedea înfiinţarea unui muzeu! Şi uite, au trecut trei ani şi nu s-a făcut nici unul!) Nu m-aş afişa cu o foame mare şi înfricoşătoare, aşa cum a fost cea a părinţilor şi bunicilor mei în ’46 sau a deţinuţilor politici din anii ’50, şi nici ca unul care s-a prăpădit de foame, Doamne fereşte!, ci m-aş expune cu o foame postmodernistă, poftim! Aş dona muzeului şi o radiografie cu stomacul meu, cel de la sfîrşitul anilor ’80, afectat de acea zeamă nenorocită în care pluteau sarmalele în foi de varză la borcan. Şi sub exponat să scriu, pe semnătura mea: „Băga-ţi-aş sarmalele în cur, conducătorule iubit!“. Recunosc, aşa ceva nu mi s-ar da voie să scriu în acel ipotetic muzeu, doar e muzeu! Dar altceva, sincer, nu-mi vine în minte cînd mă gîndesc la acei ani de foame.

Petre Barbu
este scriitor şi senior editor la revista Forbes România.