Cu mulţi ani în urmă vizitam pentru prima oară Clujul, încă nenapocenizat. Am fost stupefiat cînd am observat mulţimea de pietoni care aştepta resemnată schimbarea culorii semaforului înainte de a traversa, cu toate că în zare nu se vedea nici urmă de vehicul în mişcare. Am discutat cu prietenul localnic, la care speram să găsesc înţelegere, el fiind un bucureştean emigrat. Mi-a explicat că regula trebuie „musai“ respectată, indiferent de circumstanţe, altfel viaţa în societate ar deveni imposibilă. Eu argumentam că regula trebuie trecută prin filtrul judecăţii critice, că trebuie aplicată doar în măsura în care e utilă. Nu am ajuns la consens (dar am rămas, spre beneficiul – sper – amîndurora, în bune relaţii de prietenie); am revenit în oraşul meu favorit, Bucureştiul, în care oamenii îşi menţineau ascuţite instinctele autentice făcînd slalom printre vehiculele în mişcare, negociindu-şi cu fiecare prilej dreptul de prioritate.
Încălcarea regulilor era, în vremurile acelea cumplite, regulă. Altfel n-ai fi văzut în veci Brazil, distopia lui Terry Gilliam copiată pe casete-pirat de atîtea ori încît îşi pierduse cu totul culorile, n-ai fi citit revista de bridge editată şi multiplicată pe sub mînă de Cori Neamţu şi nici n-ai fi ascultat Europa Liberă, n-ai fi purtat blugi şi n-ai fi beneficiat de bucata de carne „extrasă“ prin mijloace ingenioase de la Abator. La rigoare, tot o încălcare masivă a regulilor (de circulaţie) avea să se producă în 21 decembrie ’89, aproape simultan la Bucureşti şi la Cluj.
Cînd are o problemă, administraţia are tendinţa naturală de a o rezolva aşa cum e cel mai simplu pentru ea, adică prin introducerea unei noi reguli, a unei noi restricţii. Ne obligă (spre bucuria importatorilor) să ne cumpărăm cauciucuri de iarnă pentru a putea circula pe drumurile pe care nu e în stare să le cureţe de zăpadă. Ne obligă (spre bucuria asigurătorilor) să ne asigurăm împotriva inundaţiilor casa situată în vîrful dealului. Ne impune (spre bucuria poliţiştilor dotaţi cu radar) limitări de viteză pe autostrada Bucureşti-Ploieşti, inaugurată înainte de a fi gata.
E o tentaţie căreia nu-i sucombă doar administraţia statului. Am văzut o multinaţională care, constatînd că angajaţii mai dotaţi îşi cam găsesc de lucru la concurenţă, a restricţionat accesul tuturor prin reţeaua de Internet la site-urile care ar fi putut conţine oferte de serviciu. În alta, care avusese la un moment dat ceva probleme în gestionarea unor relaţii interpersonale complexe, au fost interzise prin regulamentul de ordine interioară „relaţiile romantice dintre angajaţi“.
Aşadar, trebuie reţinut că cele mai multe dintre reguli nu-s făcute în folosul nostru, ci al lor. Dacă le vom lăsa în pace, ele se vor înmulţi exponenţial. Regula pe care v-o propun este: înainte de a respecta o regulă, analizează consecinţele posibile ale acestei acţiuni. Iar celor care fac reguli, le-o amintesc pe prima dintre ele: „Il est interdit d’interdire“.
Mircea Kivu este sociolog.
