Apocalypse Yesterday

Sper ca de azi înainte să nu ne mai surprindă nimeni cu întrebări amuzante de genul cum ne-am petrece sfîrșitul lumii. E o întrebare fumată. Apocalipsa s-a întîmplat. Metafora a murit de mult. SF-ul agonizează, ne-au mai rămas doar extratereștrii. Și realitatea.

Familiile cuvintelor nu sînt numai așa cum le învățăm la școală. Schimbare e, de dragul teoriei, în aceeași familie cu a schimba și schimbător. Le leagă un anumit fel de rudenie, una evidentă a formei. În realitatea utilizării cuvintelor însă, schimbare mi se pare că face casă bună cu criză, inerție, confuzie, pierdere, cîștig. Orice schimbare apare în contextul unei crize, criza generează schimbare și invers, pînă la a se confunda una cu cealaltă. Orice schimbare e întîmpinată cu inerție și rezistență. Orice schimbare aduce cu sine mai puțină sau mai multă confuzie, un pic de pierdere a echilibrului, furie sau apatie. Plus o minimalizare a faptelor. Orice schimbare implică pierdere, ceva care se termină, ceva care se consumă, ceva care dispare, ceva care începe. Nici o schimbare nu vine fără cîștig. Chiar și cel care nu-și arată fața din prima.

Cînd Li Edelkoort își lua în serios rolul de Casandră contemporană în martie 2020, descriind milimetru cu milimetru viața ce urma să vină și care astăzi a devenit comună tuturor, își imagina că, dincolo de toate neajunsurile pandemiei, oamenii vor deveni dintr-odată mai buni. Părea credibilă, cum altfel am fi putut deveni în mijlocul cataclismului general, forțați de evidențe și limitați la nivel planetar, decît buni? Acum, la aproape un an de atunci, putem constata că schimbarea are avatarurile ei imposibil de prevăzut, că între acceptare, negare, neputință, furie, refuz, înțelegerea contextului și a oportunității de schimbare profundă poate să se combine cu cele mai absurde interpretări, fantasme, fanatisme, cu încremenirea în perspectivele de dinainte, în vechile rețete de reușită, de fabricație, de existență. Într-o lume care alunecă, oamenii tind să perpetueze ceea ce știu. Publicitatea ar vrea să continue să facă reclamă la fel, jurnaliștii să scrie la fel, tabloid și senzațional, pe tarabe ar trebui să se vîndă aceleași lucruri inutile, urîte, avortoni din plastic și poliester de care nimeni nu mai are nevoie.

Omenirea nu a devenit mai bună la un an după începerea pandemiei, se mai gîndește un pic cum o să devină, mai stă un pic pe gînduri, îl mai așteaptă pe 2019 să se întoarcă.

Întotdeauna, 31 decembrie din anul de dinainte și 1 ianuarie din anul următor sînt cele mai la distanță zile din tot calendarul unui an. Între ele se așază schimbarea, valea sau hăul ei, oamenii își pun în cap să fie altfel, unii chiar ascund în buzunare tot felul de detalii absurde ca să atragă schimbarea, chiar și a lor înșiși. Își scriu obiectivele și nici o altă zi nu devine mai repede trecut ca cea din urmă zi a anului care se termină, chiar și cea din urmă clipă a lui. Ca și cum ultima clipă a anului care trece și prima clipă a anului care vine, deși umăr lîngă umăr, atingîndu-și pielea coatelor, nu s-ar mai recunoaște drept surori de sînge, nu ar mai vrea să știe una de cealaltă și s-ar înstrăina una de cealaltă pînă la modificarea ADN-ului. Și dacă între 31 decembrie și 1 ianuarie se întîmplă mereu un fel de teleportare în timp, cu atît mai mult 31 decembrie 2020 a fost foarte departe de 1 ianuarie 2021. Oamenii s-au grăbit să pună distanță între ei și anul de dinainte ca și cum dintr-un minut în altul tot ceea ce a fost greu, insuportabil, înfricoșător în anul de dinainte ar putea dispărea instantaneu prin simpla schimbare a numelui anului. Nu știm însă dacă oamenii au vrut să se termine doar 2020 și să vină 2021, sau mai degrabă să se întoarcă 2019, să sărbătorească într-un rit vechi, prepandemic, luînd de la capăt obiceiurile vechi exact de acolo unde le-au lăsat. Dacă 2020 nu se va întoarce, iar 2019 cu atît mai puțin. Dacă 2020 a fost un ritual de trecere comun și planetar către ceea ce nu cunoaștem încă, 2019 e ca și cum nici n-a fost. Mai puțin consum, mai puțină poluare, bitcoin și alte legende cu criptomonede, viață online, un alt fel de antreprenoriat, un alt fel de politică și alt fel de politicieni, alte etici, alte valori și alte nevoi, multe lucruri de care nu vom mai avea nevoie, toate astea circulă sub formă de frici și de speranțe într-un zumzet încă subteran care nu a prins formă încă. În toată această căutare de sine a omenirii care scoate la suprafață tot ce stătea dedesubt, nu ne va rămîne decît să fim toți propriii poeți și propriii vizionari ca să ne orientăm într-o lume ce va ezita între regăsirea sufletului ei și vinderea lui la propriu, nu la figurat, urmînd exemplul lui Grimes, partenera lui Musk. Și dacă chiar va exista o piață bună pentru comerțul cu suflete, oare ce fel de suflete se vor vinde mai bine?

Aștept ca viitorul să confirme toate viziunile și intuițiile poeților lumii. Acum, că apocalipsa a avut deja loc, am putea să ne apucăm de treabă, de grădinărit, de ceramică, de cusut, de orice altceva.

Svetlana Cârstean este poetă și manager cultural. Cea mai recentă carte a sa este Sînt alta, Editura Nemira, 2021.

Foto: Lidewij Edelkoort (wikimedia commons)