Înainte de a fi un memorialist, Petre Stoica este un excelent recuperator. Dimensiunea documentară, aproape gazetărească, a însemnărilor şi a memoriilor sale este cu atît mai valoroasă astăzi, într-o epocă în care incursiunile criticii şi ale istoriei literare scot la iveală probe menite să echilibreze pulsiunile şi inflamările discursului est-etic, de care anii ’90-2000 au fost puternic amprentaţi.
Relectura Amintirilor unui fost corector, tipărite întîia oară în 1982 şi cuprinse în recenta ediţie îngrijită de Marius Chivu (Humanitas, 2019), prilejuieşte, între altele, înţelegerea pe dinăuntru a unor procese complexe, precum sînt, de pildă, chestiunea traducerilor în România comunistă ori cea a eforturilor pe care critica şi lumea literară românească le-au făcut, în siajul Obsedantului Deceniu, pe drumul extrem de dificil către autonomia esteticului.
Pe această filieră, mărturiile preţioase, şi nu mai puţin picante, în spiritul cărora benignul şi boemul ochi al poetului Stoica nu oboseşte a se entuziasma, sînt extrem de variate. Ele vizează nu doar dezvăluiri relevante pentru „semnele vremii”, din culisele unor traduceri literare (precum paternitatea acestora, adesea atribuită injust, cîtă vreme autorii autentici ai traducerilor erau indezirabili ori nu aveau drept de semnătură) ori ale corecturilor impuse unor capodopere ale romanului românesc, sub presiunea cenzurii (Moromeţii, Sfîrşit de veac în Bucureşti etc.), ci reuşeşte să redea întreg suflul unei epoci. O epocă, surprinzător pentru amatorii de radiografii în alb-negru, destul de nuanţată şi de pestriţă, redată nu atît la firul ierbii, cît din unghiul celui care ştie că nu are posibilitatea unei discuţii (şi nici nu insistă) asupra terorii aparatului represiv, precum o vor putea face memoriile ivite la noi după 1989. Fapt cu atît mai valoros şi mai interesant astăzi, pentru că oferă o perspectivă a ochiului deja învăţat cu regulile jocului.
Există viaţă şi după nenorocirile aduse de sovietici în anii ’50: acesta pare a fi unul dintre mesajele mai mult sau mai puţin făţişe, şi deopotrivă subversive, care animă memoriile lui Petre Stoica. În contra celor care, de la înălţimea unor tribune pretins academice, socotesc poezia lui Arghezi drept „o amărîtă de căcărează” ori se delimitează, hîtri şi cu pretinsă superioritate, de Dante, pe care îl consideră „slab” şi pe care îl supun odioasei demascări, în virtutea acuzaţiei că „nu a descris clasa muncitoare şi lupta de clasă”, se trăieşte în răspăr gustul victoriilor infime. Simpla publicare a unor poeme, după o lungă perioadă de tăcere, echivalează cu un triumf de neegalat. Gustul victoriei este adus de către ucenic şi apoi savurat alături de maestrul său (în cazul acesta, Ion Vinea), într-un ritual care va traversa, ca o marcă dramatică, climatul postbelic, dinspre tulburii ani ’50 pînă în evul disidenţelor din deceniul al nouălea. Operaţiunea a reuşit, ucenicul redactor şi corector a putut să treacă poeziile maestrului dincolo de persecuţiile efectuate de zînele cele rele ale tiparului, în iluzia atemporalităţii: „Poemele au apărut în luna octombrie, anul o mie nouă sute şaizeci şi trei. Cu revista la braţ, m-am avîntat spre [strada] Braziliei, trăind fericirea pe care azi, vai, o cunosc destul de rar. Toamnă de neuitat. Luminile zilei se voiau întîrziate, picurînd în suflet mierea anului în declin. Arborii străzii se despoiau în mătăsuri mărunte ce pluteau duioase deasupra streşinilor. Ajuns în faţa poetului, am îngînat cîteva cuvinte, cuvintele izbînzii. Chipul său, arămit de soarele mării, purta unda emoţiei greu reţinute. Cît timp a trecut de cînd se văzuse ultima dată tipărit cu versuri? Putea oare să-şi mai aducă aminte?”.
Gustul victoriei este dat şi de faptul că ucenicul reuşeşte să salveze unele dintre bijuteriile maestrului (de această dată, boemul său director de conştiinţă, Dimitrie Stelaru), şi chiar să redea întreg contextul recuperării, de pildă, a unui poem neprelucrat, care rezuma vizitarea cămăruţei „futuriste” de către acesta, brăzdată de felurite ţevi şi improvizată de către oropsiţii studenţi în subsolul de pe strada Armenească, în spiritul unei clandestinităţi anarhice. Deşi nu era spaţiu suficient, „îngerul vagabond” va fi primit cu braţele deschise de către tinerii săi cititori şi admiratori, pentru o bună bucată de timp.
Această serie a micilor izbînzi este contrapunctată şi transferată apoi în planul superior-instituţional, ca un simbol al ideii că, în chip cumulativ şi cu nenumărate eforturi, aerul poate redeveni, totuşi, respirabil. În acest punct, exemplul oferit de revista Steaua şi, în particular, prin figura lui A.E. Baconsky, este mai mult decît relevant: în paginile revistei „se milita pentru refacerea legăturii cu tradiţia glorioasei noastre literaturi dintre cele două conflagraţii mondiale”, pentru „publicarea valorilor uitate pe nedrept” şi „pentru descoperirea şi încurajarea tinerelor talente orientate spre modernism”. Se lupta, aşadar, împotriva dogmatismului, a agramatismului şi a „imposturii drapate în pluşuri strălucitoare”.
Chiar dacă, în filigran, cititorul poate lua fără dificultăţi pulsul unei lumi a traumelor colective şi individuale, pe versantul căreia, de pildă, poetul Stelaru eşuează în multiple episoade psihotice şi violente, sub efectul alcoolului, Dan Constantinescu, traducătorul lui Rilke, evadează temporar de la spitalul de boli nervoase, iar intelectuali străluciţi ca Ion Vinea sau A.E. Baconsky sfîrşesc într-o cinică autoizolare, perspectiva memorialistului rămîne una relativ luminoasă, înveşmîntată într-o scriitură empatică şi alchimică, menită să dizolve tensiunea şi să alunge umbrele. Secretul acestei „blîndeţi” îl aduce cu sine chiar plăcerea pioasă şi terapeutică a rememorării figurilor de mentori, deşi nu se participă cu aceeaşi intensitate la devoalarea tainelor fiecăruia. Nu toţi sînt zugrăviţi cu acelaşi har narativ-descriptiv: raza de proiecţie pare a-i privilegia pe mateinul Stelaru şi pe sobrul şi fascinantul Baconsky (cu accesele şi alura verniană a unui veritabil căpitan Nemo), şi mai puţin pe Vinea ori pe Adrian Maniu.
O altă resursă a blîndeţii ochiului benign al lui Petre Stoica (boemul debutant îşi iese din fire o singură dată, pe firul evocărilor, şi anume atunci cînd îi ia apărarea lui Negoiţescu în faţa lui Marin Preda, pe care îl apostrofează violent, spre însăşi uimirea marelui prozator care renunţă să-i dea o replică, însă îi livrează, în schimb, o lecţie de omenie) o constituie şi slăbiciunea sa pentru registrul sapienţialului, pentru fixarea pioasă în formule memorabile. Acestei slăbiciuni îi corespund, de altfel, şi unele scăderi encomiastice ale stilului, mitologizarea excesivă, probabil intrată în atingere cu eternele reveniri ale „melancoliilor liceanului de altădată”: interesul pentru „pagini nemuritoare” ori pentru soluţii portretistice vetuste, precum cele folosite în cazul lui Adrian Maniu („neasemuitul făurar de verb românesc”, septuagenarul cu „frumosul său cap de medalie zămislită în ateliere cereşti”) ori în cel al lui Sadoveanu („voievodul literelor româneşti” etc.).
Un caracter sapienţial, aproape clasicizant, capătă, de pildă, evocarea figurii unui alt maestru, de către acelaşi student entuziast: „Ecourile cuvintelor, ale îndemnurilor sale izvorîte dintr-o înaltă moralitate, îmi răsună necontenit în inimă”. Sfaturile profesorului şi esteticianului Tudor Vianu îl călăuzesc în tentativa de a face ca lumea „să devină mai dreaptă”. Deşi nu lipsesc nici accentele critice („fără acel fascinant Sfîrşit de veac în Bucureşti, locul lui Ion Marin Sadoveanu în peisajul literaturii române ar fi rămas periferic”; „Azi, Ion Sîntu anevoie ne mai poate convinge. Din această creaţie chinuită rămîn cîteva fragmente valoroase. Alături de personaje vii, acţionează altele, neconvingătoare, puse în situaţii neverosimile”), totuşi perspectiva uniformizatoare şi dominantă este aceea a bucuriei trăirii nostalgice în preajma marilor mituri: „Pentru mine, maeştrii literelor româneşti au fost dintotdeauna nişte zei, în faţa cărora aş fi putut îngenunchea”.
Salturile prozei memorialistice survin, în chip firesc, prin sondarea poeticităţii, prin mînuirea expertă a intertextului ori prin cîteva excelente descrieri statice, aproape picturale, care reuşesc a lega, asemenea unor fire invizibile, etajele diferite ale poveştilor rememorate.
Descrieri precum aceea în care autorul Imposibilei întoarceri izbucneşte în plîns aflînd de la tînărul său interlocutor că soţia lui Baconsky, Clara, moartă alături de soţul său la cutremurul din 1977, îi ţinuse mereu partea în polemicile iscate între cei doi mari scriitori. Ca mai apoi camera cinematografică să se îndepărteze treptat de neconsolatul interlocutor al tînărului poet, care îşi presimte, la rîndul său, sfîrşitul, ca de o siluetă care preferă remediul tăcerii, revenind, ca un fatum, la intertextul din Moromeţii şi anticipînd moartea năprasnică a marelui prozator: „Stăteam amîndoi nemişcaţi la capătul aleii slab luminate, sub cerul vînăt. Era ceasul morţilor fără candelă şi stele. Faţa lui emaciată avea culoarea lemnului îmbătrînit în ploaie. Împinşi de mîini nevăzute, paşii ni se despărţeau. Trecuse iarna, sosise luna lui mai, şi... Din înălţimea lui, salcîmul se clătină, se împotrivi, bălăbănindu-se cîteva clipe, ca şi cînd n-ar fi vrut să părăsească cerul, apoi deodată porni spre pămînt, stîrnind liniştea dimineţii ca o vijelie; se prăbuşi şi îmbrăţişă grădina cu un zgomot asurzitor... După aceea se făcu tăcere”. Iată un traseu (estetic) complet.
Adrian Mureşan este eseist şi critic literar. Cea mai recentă carte: Vîrstele subversiunii. N. Steinhardt şi deconstrucţia utopiilor, Editura OMG, 2020.
Foto: Ion Barbu
