Propoziţia asta era ultima chestie peste care-mi treceau ochii în fiecare noapte, înainte de culcare, cînd eram copil, în camera din Petrila. Era scrisă cu alb, pe o cutie mare şi albastră, aşezată peste alte cutii, într-un raft, sus, deasupra intrării în balcon – un joc, un fel de puzzle cu piese hexagonale din care trebuia să alcătuieşti hărţi, mai multe, din care-mi aduc aminte doar harta mapamondului. De ce citeam numele jocului de fiecare dată invers, n-am nici cea mai vagă idee, cert e că asta e prima amintire cu hărţi pe care o am. Singura propoziţie pe care chiar şi acum, după treizeci de ani, ţi-o pot pronunţa invers trezit din somn, fără ezitare.

N-am o pasiune declarată pentru hărţi, dar îmi place să cred că am o relaţie specială cu ele. Mi‑au bucurat ochii şi mi-au stîrnit imaginaţia dintotdeauna. Chiar şi fără un mare X desenat pe ele, pentru mine ascund comori. Locuri desenate pe o hîrtie, în care n-am ajuns, sînt comori ce aşteaptă să fie descoperite. Copil fiind, de la misterioasa hartă a lui Piri Reis pînă la cea de pe peretele din atelierul tatălui meu, unde înfipsese steguleţe marcînd locurile prin care a fost, toate m-au atras. Am avut la un moment dat chiar şi o hartă a cerului, cu stele şi constelaţii, pe care o purtam în portofel în vremea studenţiei. Am dat-o cadou unui prieten pe care mi l-am făcut cînd m-a ajutat să-mi vînd mărţişoarele la taraba lui de la Universitate.

Mai tîrziu, după ce mi-am luat prima motocicletă, m-am apucat să interacţionez mai direct cu hărţile, în sensul că m‑am apucat să desenez şerpi de diferite lungimi şi forme pe ele, marcînd locurile prin care motocicletele m-au purtat. Le‑am avut tot timpul cu mine, fie sub forma unui teanc de hîrtii, fie în format digital, în GPS. Îmi aduc aminte cînd, motociclind prin pustietăţile mongole, am văzut pe pielea mea cum o hartă îţi poate face viaţa grea. Am făcut atunci ceva ce n-am crezut vreodată că voi reuşi să fac, ceva ce, în accepţiunea mea, doar oamenii incapabili săvîrşesc: mă rătăcisem. S‑a întîmplat din cauza unei greşeli a unei hărţi pe care o urmam. Am găsit atunci o familie care locuia într-o iurtă, în mijlocul pustiului, şi m-am trezit în­tr‑un paradox al rătăcirii, încercînd în zadar să obţin indicații de la nişte oameni cu care mă aflu în același loc, eu ­fiind pierdut, iar ei nu.

Îmi place să spun acum, uitîndu-mă în urmă, că greşeala de cartografie mi-a colorat viaţa, mai degrabă decît să mi-o încurce. Cîteva săptămîni mai tîrziu, aflat în Dușanbe, capitala tadjică, cu harta oraşului în mîini, căutam o ambasadă de la care aveam nevoie de o viză. După o goană labirintică prin oraş, am eşuat la o terasă, cu o bere în faţă, sfîrşit. Mi-a fost de ajuns jumătate de halbă ca să realizez, ca-n desene animate, că ţinusem preţ de două ceasuri, cît a durat hălăduiala prin oraş, harta cu susul în jos. De fapt, în toată Asia Centrală hărţile au dat tonul poveştilor ciudate. Îmi ajung degetele de la o mînă să număr oamenii în faţa cărora am scos harta cerînd indicaţii şi le-am şi primit. În rest, tot ce am obţinut au fost ridicări din umeri după un studiu amănunţit al hîrtiei pe care o afişam. Era ca şi cînd oamenii respectivi vedeau o hartă pentru prima dată. Aşa că-mi plac hărţile, e lesne de înţeles de ce. Cînd nu sînt pe drum îmi stîrnesc visele, cînd sînt pe drum mi le colorează.

Mai mult decît atît, hărţile sînt unul din motivele pentru care cred că m-am născut prea tîrziu sau, ştiu şi eu, poate prea devreme. Tot înainte de plecarea în Mongolia pusesem mîna pe o hartă militară a Mongoliei, de prin anii ’70, unde o anumită bucată din deşertul Gobi era încercuită cu o linie punctată, delimitînd un teritoriu pe care scria cu majuscule UNCHARTED TERRITORY. Zîmbeam atunci, gîndindu-mă că vremurile în care existau zone din astea, încercuite punctat, din păcate s-au cam terminat. Odată cu imaginile satelitare s-a ales praful de necunoscut. Nu sînt capabil, cred, să-mi imaginez cum plecau la drum navigatorii acum cîteva sute de ani. Cum o fi fost să pleci fără nici o hartă şi să te întorci îna­poi acasă cu una? De-asta spuneam de născutul prea tîrziu. Altfel, probabil că e doar o chestiune de timp pînă vom ajunge pe alte planete, cu pămînturi numai bune de desenat pe hîrtie. Am şi fantezii de-astea, dar, din păcate, nici deplasări interstelare n-am să apuc. De-asta spuneam de născutul prea devreme.

Aşadar, hărţile au un loc special în inima mea. Dar n-aş putea să închei fără să spun ceva ce m-a deranjat întotdeauna la ele. Ceva ce urăsc la toate hărţile pe care le-am văzut. Ceva ce harta cerului pe care o aveam în portofel, cînd vindeam mărţişoare, nu avea. Desenez şerpi şi, apropo de hărţi, urăsc graniţele.

Mihai Barbu este fotograf.