Bărbatul de 40 şi ceva - în 4 filme...şi ceva

Codruța CREȚULESCU
Publicat în Dilema Veche nr. 461 din 13-19 decembrie 2012
Bărbatul de 40 şi ceva   în 4 filme   şi ceva jpeg

„40 is the new 30.” Asta e propoziţia pe care o aud tot mai des, în ultima vreme, în cercul meu de prieteni. Replici de tipul “sînt mai bătrîn, deci ştiu mai bine” - utilizate cu toată seriozitatea de generaţia părinţilor, de exemplu - sînt folosite acum pe post de alint întru obţinerea de complimente şi confirmări de tipul “termină, dragă, cu prostiile, că n-arăţi nici măcar de 30!” - iar panica stîrnită de apropierea sau păşirea pragului vîrstei de mijloc se dovedeşte a fi, pentru cei mai mulţi, deja o chestiune ce ţine de trecut: “Cînd am făcut 30 de ani, am intrat în panică, acum mă bucur de viaţă...” Iar dacă stăm să analizăm puţin ce se întîmplă în cinema-ul larg (carevasăzică de public, carevasăzică yankeu) cu bărbaţii din acelaşi segment de vîrstă, rezultă că avem de-a face cu un fenomen generalizat...

Incursiuni în universul cvadragenarilor

Răspunzător pentru această stare de fapt este nimeni altul decît Judd Apatow. În 2005, cu The 40 Year Old Virgin, acesta a revoluţionat comedia romantică printr-o întoarcere la reţeta optzecistă a filmelor cu Bill Murray sau Steve Martin – care, amîndoi, jucau tipi minunaţi, dar complet caraghioşi şi cu ţinte romantice mult în afara propriei ligi. Diferenţa majoră între cele două generaţii constă în faptul că precursorii au abordat aceste personaje la doar 30 şi ceva de ani şi că, odată cu intrarea în a patra decadă de viaţă, romantismul (Groundhog Day) a devenit o raritate în filmografia lui Murray şi a dispărut complet, fiind înlocuit de noţiuni precum „căsnicie“, „familie“, „copii“ (Father of the Bride, Parenthood), în cazul lui Martin. E drept, odată ce au împlinit 50 de ani, parcă vorbindu-se, cei doi au reatacat, în forţă, tema, prevalîndu-se de o schimbare majoră de perspectivă – amorul semiplatonic – şi mizînd tocmai pe o scoatere puternică în evidenţă a diferenţei de vîrstă dintre protagonişti (35 de ani între Murray şi Scarlett Johansson la Lost in Translation, 34 între Martin şi Claire Danes la Shopgirl), dar asta ţine de alt articol... Revenind la Virgin, cei 43 de ani deja împliniţi nu l-au împiedicat pe Steve Carrell să se poarte la fel de decadent ca studenţii din seria Porky’s, în urmă cu vreo două decenii – erecţii matinale în prim-plan, tentative de aventuri de-o noapte, reacţii de începător la vederea nurilor feminini, limbaj deocheat extrem –, singurul semn de maturizare fiind dorinţa de a avea o relaţie stabilă, dorinţă surprinzătoare dacă ne gîndim că, din punct de vedere fiziologic, „the big 40“ aduce cu sine, în ceea ce-i priveşte pe bărbaţi, o respingere a stabilităţii casnice.

A doua incursiune a lui Apatow în universul cvadragenarilor a venit după numai doi ani. Knocked Up pleacă de la aceeaşi premisă a caraghiosului simpatic care ţinteşte dincolo de posibilităţile sale fizice, dar, spre deosebire de Virgin, împlinirea erotică nu mai reprezintă o finalitate, din contră... Cu suspansul de ordin erotic eliminat în primele zece minute (protagonistul jucat de Seth Rogen înscrie rapid, bine şi eficient: Katherine Heigl e frumoasă şi deşteaptă şi brusc însărcinată), urmează deci două ore de analiză comparată între cuplul de 30 de ani aflat în formare, dornic să facă totul aşa cum trebuie, şi cel de aproape 40, jucat de doamna Apatow, Leslie Mann, şi de Paul Rudd, ajuns în fricţiuni pe motive dintre cele mai imature (plictisul, dorinţa de a se simţi din nou atrăgători): în timp ce Rogen este dispus, cu un soi de adorabilă inconştienţă, să renunţe la o parte din independenţă pentru ca aranjamentul cu alură de familie să fie funcţional, Rudd încearcă să şi-o recîştige pe-a sa într-un mod deopotrivă inocent şi, pare-se, eficient, adică jucînd fantasy baseball cu alţi taţi de familie. Echilibrul este zguduit şi de prezenţa „corului antic“, format dintr-un grup de holtei de 20 şi ceva de ani (Jonah Hill, Jason Segel, Jay Baruchel şi Martin Starr), care, în ciuda faptului că vîrsta le permite aproape orice, preferă să-l povăţuiască şi să-l invidieze constructiv pe tovarăşul lor cel norocos, semn că tare ar mai prefera să aibă problemele existenţiale ale decanilor de vîrstă din film, decît să fie singuri. Asistăm deci la un „transfer de personalitate“ între generaţii, transfer parcă niciunde mai vizibil ca în două dintre cele mai recente filme (şi singurele remarcabile) cu şi despre Adam Sandler...

În Funny People (regizat tot de Apatow), relaţia mentor (Sandler) – învăţăcel (Seth Rogen) este doar aparent clasic-tradiţională, parteneriatul fiind mai degrabă unul de ajutor reciproc, în care comicul „bătrîn şi muribund“ are nevoie de grija şi de prietenia celui tînăr, oferind, la schimb, sfaturi de carieră. Mai mult decît atît, pe măsură ce relaţia dintre cei doi devine tot mai trainică, e tot mai evident că „idolul“ este, în fapt, arestat temporar şi confortabil instalat într-un stil de viaţă tributar adolescenţei (sex, drugs & rock’n’roll), în timp ce „fanul“ este vocea raţiunii, cu un discurs de bunic îngrijorat şi care ajunge să se transforme într-un colac de salvare, mergînd pînă la a-i recupera maestrului iubirea de odinioară şi vîrsta reală din buletin. Similar, în That’s My Boy (regia Sean Anders), relaţia părinte (Sandler) – copil (Adam Samberg) este complet răsturnată. Explicaţia pentru lipsa de maturitate a tatălui (iarăşi sex, drugs & rock’n’roll) şi pentru seriozitatea extremă cu care fiul înţelege să-şi trăiască tinereţea (carieră şi mariaj) este oferită din primele momente ale filmului: Samberg este rodul unei relaţii nepotrivite între un puşti de 14 ani şi profesoara sa de două ori mai mare, iar copilăria petrecută alături de un tată adolescent (mama este, evident, la închisoare, pentru corupere de minori) l-a marcat definitiv. În clipa în care cele două personalităţi paradoxale ajung să interacţioneze, se produc scîntei, şi publicul spectator are senzaţia că priveşte un spectacol de tip Freaky Friday (Gary Nelson, 1976) sau Big (Penny Marshall, 1988), dar fără acel element supranatural al sufletului de copil în corp matur (şi/sau reciproca). Evident, fiind vorba de un film care-şi doreşte să aibă oareşce morală, fără a face rabat, însă, de la mesajul „don’t worry, be happy“, finalul îl surprinde pe Sandler vag (dar nu foarte) maturizat, şi pe Samberg evident relaxat.

Recuperarea tinereţii pierdute

În fine, pentru că tot am pomenit de Sean Anders, filmul care zugrăveşte cel mai bine mentalul acestor (în lipsă de o sintagmă mai potrivită) bărbaţi-copii este, totodată, un omagiu adus generaţiei optzeciste, de care pomeneam la început, semn că avem de a face cu un cerc perfect închis. Astfel, Hot Tub Time Machine (pe care Anders l-a co-scris) împinge la extrem dorinţa bărbatului de 40 de ani de a-şi recupera tinereţea pierdută şi – graţie unui device scenaristic pe cît de puţin probabil pe atît de eficient (o maşină a timpului sub formă de jacuzzi) – îi oferă această şansă unică, transportîndu-l în epoca părului tapat şi a jambierelor roz-bonbon. Dintru bun început, cei trei bărbaţi-cobai (John Cusack, emblema filmelor cu adolescenţi în anii ’80, plus Rob Corddry şi Craig Robinson, din echipa de plan secund a lui Apatow) sînt infinit mai copilăroşi decît cel de-al patrulea membru al expediţiei (nepotul primului), jucat de Clark Duke cu o seriozitate matură ce ar face invidios pe oricare profesor de liceu. Marcaţi de tot soiul de regrete şi convinşi că trecerea anilor le-a închis pe veci anumite uşi către distracţie şi fericire, cei trei se reîntorc în trecut unde, în teorie, nepotul nici nu există şi unde au ocazia să se comporte pe cît de pueril îşi doresc. Cu toate astea, ca prin minune, odată cu trupurile tinereşti au căpătat şi un soi de responsabilitate unul faţă de celălalt şi toate visurile legate de sexul fără consecinţe şi de consumul peste poate de alcool se duc pe apa sîmbetei. Deloc surprinzător, reveniţi în prezent, cei trei au înţeles, în fine, că vîrsta fizică şi cea sufletească nu prea au nici o legătură şi că toate ridurile şi durerile din lume nu te pot împiedica să fii fericit şi să te bucuri de viaţă.

În loc de încheiere, pe post de concluzie – bănuiesc că ştiţi că Judd Apatow a tras o continuare a succesului Knocked Up, alegînd să urmărească nu aventurile cuplului june Rogen-Heigl, relativ insipid, ci pe cele infinit mai ofertante şi mai „aproape de casă“ ale veteranilor Rudd-Mann, ajunşi eroi principali. La yankei filmul se lansează de Crăciun, la noi în prima săptămînă de ianuarie – de departe cele mai bune momente să te bucuri de căsniciile mizerabile ale altora. Iar titlul e, cum altfel?, This Is 40!  

Codruţa Creţulescu este cronicar de cinema.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Goana după adeverințele pentru bani în plus la pensie. Ce sume se iau în calcul pe noua lege a pensiilor
Bombardați cu informații despre recalcularea pensiilor și acordarea drepturilor bănești conform legii pensiilor care intră în vigoare la 1 septembrie 2024, pensionarii au luat cu asalt casele de pensii. O parte dintre documentele cu care se prezintă sunt deja în dosar.
image
Cum sunt săpate tunelurile din vestul României. Trenurile vor circula cu 160 km/h prin munte VIDEO
Lucrările de construcție a tunelurilor de pe noua magistrală feroviară din vestul României au acumulat întârzieri, care duc la prelungirea termenului de finalizare a investiției.
image

HIstoria.ro

image
Cât de bogat a fost Nababul?
Gheorghe Grigore Cantacuzino s-a fălit cu bogăția acumulată de-a lungul întregii sale vieți şi ne-am aștepta ca testamentul său să reprezinte o confirmare a acestui fapt.
image
Politica văzută ca obligaţie în lumea bună
E greu de crezut, dar a existat și așa ceva. În epoca pașoptistă au fost revoluţionari care și-au pus averea și propria viaţă în joc pentru a-și promova idealurile politice.