- de vorbă cu poetul Florin IARU, fost librar -

Poetul Florin Iaru a lucrat, între anii ’83-’89, la depozitul de carte al Editurii Cartea Românească (pe vremea cînd director era prozatorul George Bălăiţă), depozit aflat, ca şi librăria editurii, în strada, pe atunci, a Nuferilor. Era un tînăr poet optzecist care tocmai primise interdicţia de a publica, dar care îşi păstrase avantajul de a trăi, la propriu, printre cărţi. Depozitul funcţiona tot ca o librărie, dar una cu clienţi preferenţiali.

Îmi povesteşte Florin Iaru, la o cafea: „Vindeam cărţi direct din depozit, dar banii intrau în casieria librăriei. Veneau în depozit doctori, dar şi miliţieni, oameni de la partid, de la Cenzură, de la Securitate... Se prezentau cu bonuri de la şefi şi noi le dădeam cărţi care nu se vindeau în librărie. De exemplu, Jurnalul de la Păltiniş fusese tipărit în 20.000 de exemplare – un al doilea tiraj a fost tras pe şest –, din care 5000 se dăduseră numai pe bonuri; Cel mai iubit dintre pămînteni se trăsese într-un tiraj de 300.000 de exemplare (55 de lei costau toate cele trei volume), din care doar 5000 s-au vîndut prin librării, restul s-a dat prin relaţii şi la speculă... Un volum de Vintilă Ivănceanu fusese retras din librărie după fuga autorului din ţară, dar se dădea din depozit, unde fusese trecut la secret... Poemele de amor ale lui Cărtărescu ajunsese o carte de succes: aşa-numiţii «oameni ai muncii» fuseseră indignaţi de pretinsa pornografie, iar cartea se vindea deja pe sub mînă, pe ochi frumoşi. Tot în depozit găseai cărţi care primiseră bunul de tipar, dar care nu mai apăreau din diverse motive. Se tradusese Gluma de Milan Kundera, cartea era gata corectată, dar Kundera fugise din Cehoslovacia şi cartea nu s-a mai tipărit...“

În anii ’80, distribuţia şi vînzarea de carte căpătaseră aspecte kafkiene. Librarul vindea pe sub mînă, dar existau şi speculanţi care le ofereau librarilor măsline, salam, cafea şi alte produse de negăsit în comerţul socialist şi primeau cărţi bune pe care le traficau la suprapreţ, cerînd uneori de pînă la patru ori mai mult. Cartea devenise marfă de contrabandă. „Stăpînii absoluţi ai României socialiste erau gestionarii unităţilor alimentare“, mai spune Florin Iaru. Se dezvoltaseră astfel mai multe tipuri de vînzare de carte: vînzarea oficială (prin librării), vînzarea condiţionată (tot prin librării, dar cărţi la pachet), vînzarea neoficială (prin depozite, pe bonuri sau prin relaţii) şi vînzarea la negru (prin speculanţi, la suprapreţ sau prin schimb în natură). „Coada la librărie creştea preţul cărţii, dar librarul evalua clientul şi, în funcţie de calitatea lui, îi oferea preţul corect. Cînd venea cineva şi îţi cerea Comisia specială a lui Ion Iovan, devenea prietenul tău. Dar librarii mai făceau şi schimburi reciproc avantajoase ei între ei. De exemplu, cei de la Librăria Minerva le dădeau celor de la Cartea Româneaască 30 de exemplare din Shogun pe 50 din Jurnalul de la Păltiniş. Se echivala preţul cărţilor, astfel încît în gestiune să rezulte la final aceeaşi sumă“, mai spune Florin Iaru, care crede că „din 1940 librarii nu mai avuseseră o asemenea importanţă pe piaţa de carte“. Cine mai profesa atunci ca librar? Dan Stanciu, Mircea Nedelciu, Călin Angelescu, Florin Georgescu... Nu e de mirare, aşadar, că librarii făceau atunci selecţii şi ierarhii precum criticii literari, în acelaşi timp fiind însă şi foarte buni comercianţi.

De ce anume depindea succesul unei cărţi? În primul rînd de receptarea de la postul Europa Liberă, apoi dacă era denunţată fie de „un colectiv al oamenilor muncii“ (de fapt, activul de Partid), fie de publicaţia Săptămîna, dacă era recenzată pozitiv de criticii cu influenţă (Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Cornel Regman, Al. George sau Mircea Scarlat) sau negativ de criticii ideologi. „Europa Liberă crea bursa cărţii. Îţi doreai să ai succes acolo şi te temeai de acel succes, căci de a doua zi cenzura îşi punea problema dacă nu cumva cartea ta ar trebui retrasă“, îşi aminteşte Florin Iaru.

La începutul fiecărui an se făcea un plan cu numărul de titluri publicate din fiecare gen de către fiecare editură, tirajele erau aprobate de către Partid, iar preţul se fixa comparativ cu numărul de pagini, uneori în funcţie de notorietatea autorului. Producţia socialistă de carte nega cererea şi oferta. De aceea cărţile erau ieftine atunci: 5-10 lei, la un salariu mediu pe economie de 2200 de lei. Rămîne însă această utopie editorială: unele best-seller-uri erau de contrabandă.