Pentru mine, religia, la început, a fost un basm. Bunicul meu, învăţător într-o comună transilvană, aproape în întregime de religie reformată (calvinistă) era şi cantorul bisericii (cînta la orgă) şi ţinea, din cînd în cînd, şi locul preotului, cînd acesta lipsea. Iar nouă, nepoţilor, ne povestea în fiecare seară cîte un episod din Biblie. Erau poveşti minunate, pe care, încet-încet, le-am învăţat pe de rost, dar niciodată nu ne-am plictisit de ele. Pentru noi, Biblia era o carte inepuizabilă. Nici urmă de dogmatism nu a fost în această educaţie „religioasă“, totul a fost o joacă, chiar şi poveţele bunicului, cum că e un păcat să arunci pîinea sau să faci rău cuiva cu bună ştiinţă, erau sfaturi de bun-simţ, niciodată nu le-am perceput ca parte a unui set de interdicţii rigide. Abia mai tîrziu mi-am dat seama – cînd am mai citit cîte ceva şi despre celelalte religii (creştine şi nu numai) – că preponderenţa poveştilor din Vechiul Testament, liberul arbitru în privinţa opţiunilor etice, ca şi neacceptarea unui intermediar între credincios şi Dumnezeu, lucruri de la sine înţelese pentru mine, sînt rezultatul acestei educaţii aproape imperceptibile a bunicului, protestant convins pînă în măduva oaselor. La fel precum cultul muncii bine făcute, al disciplinei, al voinţei şi al răspunderii directe şi personale pentru faptele tale în faţa instanţei supreme. Poate e prea puţin, putem să-i reproşăm protestantismului o prea multă laicizare, preponderenţa laturii etice şi sociale, în detrimentul celei mistice, dar eu cred că nu ar fi rău dacă măcar atîta ar rezulta în urma orelor de religie din şcoală. 

P.S. Un episod anecdotic apropo de „ciocnirea“ religiilor. La noi, la reformaţi, pomul de Crăciun nu este adus nici de Moş Crăciun, nici de pruncul Isus (ca la catolici), ci de înger, îngerul care anunţă naşterea lui Cristos. Îmi amintesc şi acum că, în seara de Ajun, „auzeam“ fîlfîitul aripilor. Soţul meu – ortodox după botez – întrebat de un copil cum arată cel care aduce darurile de Crăciun, a început să-i povestească cum că e un moşneag cu barbă albă, lungă, care merge încovoiat, iar copilul a izbucnit în hohote de rîs, şi-a închipuit un înger decrepit (ca al lui Márquez) care abia mai poate să dea din aripi. Fiecare cu poveştile cu care a fost crescut…

Foto: V. Dorolţi