Despre România și comunitatea sa musulmană avem date dintre cele mai diverse. Despre Bucureștiul musulman pare un exercițiu îndrăzneț, pentru unii forțat, pentru alții o aventură la frontiera cu sfidarea unui trecut istoric prezentat nu tocmai în termenii cei mai prietenoși. Căci islamul/musulmanii au reprezentat și încă mai reprezintă în mentalul colectiv cotropirea otomană. „Dușmanul“ care a amenințat creștinătatea, care a stat de pîndă la porțile Europei civilizate, care a lăsat obiceiuri „orientale“ purtate ca o stigmă pînă în ziua de astăzi. Cu toate acestea, comunitatea musulmană din România, mai exact comunitatea istorică turco-tătară din zona Dobrogei, este recunoscută atît la nivel oficial, cît și de populația majoritară ca o minoritate care niciodată nu a creat probleme statului român, niciodată nu a revendicat ceva, mai degrabă a militat pentru o menținere a identității etnice și religioase, care și-a afirmat o loialitate exemplară rezultînd în documente oficiale ca un exemplu de „bune practici“ atît ale statului român vizavi de o minoritate etnic religioasă, cît și ale minorității respective față de stat. Pentru a respecta însă o realitate empirică trebuie să menționăm faptul că Bucureștiul comunității musulmane este mai degrabă Bucureștiul comunităților musulmane. În ciuda tentației simpliste, esențialiste, lipsită de rigoarea adevărului, islamul, musulmanii au fost întotdeauna caracterizați de cosmopolitism. Chiar dacă ummah islamică pretinde o unitate ideatică, un monolit – musulmanii uniți de crezul lor religios sînt un singur „trup“ –, realitatea ne-a dovedit că acolo unde este prezent islamul sînt imediat prezente și comunitățile de musulmani. Cu alte cuvinte, diversitatea este termenul-cheie care ne ajută să pătrundem în înțelegerea specificităților acestor comunități. Mai degrabă islamul/musulmanii reprezintă o conjuncție a identităților individuale, rezultînd astfel o identitate colectivă care provoacă și incită orice persoană doritoare de a cunoaște „lumea“.

De-a lungul timpului, un important număr de musulmani se stabilesc în București. O expunere a motivelor emigrației interioare a musulmanilor dinspre Dobrogea spre București ar excede spațiul destinat acestei prezentări. O creștere importantă a populației musulmanilor din București începe odată cu anul 1990, cînd regimul politic este schimbat, iar relațiile economice cu Turcia, în principal, dar și cu țări arabe din Orientul Mijlociu sau nordul Africii se intensifică din ce în ce mai mult. Datorită dominației otomane, Țările Române au avut multă vreme Istanbulul drept principal reper politic, dar și cultural, în special la începutul secolului al XVIII-lea. Deși comunitățile de musulmani se dezvoltă în jurul unor moschei, Bucureștiul nu a avut o astfel de comunitate în ciuda localizării sale geografice – la limita spațiului islamic –, prin urmare, nici un astfel de lăcaș religios. Acesta este un indiciu important despre politica otomană care nu impunea religia islamică locuitorilor, ci doar favoriza răspîndirea acesteia. Cu alte cuvinte, convertirea cu forța a populațiilor cucerite nu a fost o politică oficială nici a administrației și nici a armatei otomane. Prin această lentilă putem înțelege de ce moscheile au lipsit din Bucureștiul suzeran. Asta pînă în anul 1906, cînd Regele Carol I al României dispune construirea unei moschei pe o mică insulă a lacului din Parcul Carol. Edificiul avea o valoare simbolică de recunoaștere și apreciere față de comunitatea musulmană a orașului, nu foarte numeroasă, dar care încorpora mai ales membrii corpului diplomatic otoman acreditați la București după obținerea Independenței la 1877. Moscheea Hunkar Carol a servit ca lăcaș de rugăciune pînă în anii ’60, cînd conducerea politică de atunci a cerut demolarea acesteia. În anii imediat următori, moscheea a fost reconstruită în zona Pieptănari, pe strada Constantin Mănescu, nr. 4. În anii comunismului, cumva ascunsă printre blocuri, moscheea nu a fost un punct de atracție cu atît mai mult cu cît comunitatea istorică turco-tătară nu este cunoscută ca o comunitate religioasă dogmatică, ci mai degrabă practicantă a unui islam tradițional cutumiar, un islam sunnit otomano-turc, fără influențe arabe. Această mențiune este importantă pentru că niciodată practica religioasă a musulmanilor autohtoni nu a afirmat sau susținut vreo interpretare radicală a islamului.

După 1990, cum am mai amintit, undeva între 10.000 și 20.000 de musulmani de naționalitate turcă sau a diferitelor țări arabe, din nordul Africii, dar și din Iran, Pakistan sau Afganistan, își fac apariția în București. Fie sînt studenți, fie oameni de afaceri, fie solicitanți ai unor forme de protecție interna-țională precum refugiații. Astfel, treptat-treptat, urmele orientale sau o reconfirmare a prezenței lor în matricea orașului revin. Vestitele brutării sau cuptoare de pîine, dar și simit (covrigi), readucînd nostalgia după vechile simigerii. Braga nu mai este. O emblemă gustativ-culturală a minorității musulmane din Bucureștiul interbelic rămîne în amintirea nostalgică a celor trecuți de vîrsta a treia. Au apărut shaormeriile cu precădere în cartierele mai dens populate de către rezidenții musulmani: Colentina, Dristor, Berceni, dar și Pantelimon. Cafenele sau restaurante cochete din Centrul Vechi reamintesc de parfumul Bosforului sau de suburbiile Beirutului. Măcelării specific turcești sau arăbești apar tot în cartierele amintite, dar apar și altele răzlețe în zonele Titan, Drumul Taberei, Militari sau Calea Moșilor. Astăzi, Bucureștiul musulman este împărțit în mai multe categorii care se suprapun. O cartografiere a identității religioase ne arată că musulmanii bucureșteni sînt sunniți – cu precădere cei din Turcia, Iordania, Egipt, Siria, Tunisia sau Yemen. Șiiții vin în număr mai mare din Liban, Iran sau Irak. La rîndul lor, aceștia aparțin unor diferite denominațiuni sau curente de gîndire din cadrul grupurilor principale Sunni/Shia. Există moschei, centre sau fundații culturale, ONG-uri, dar și școli ale comunităților de musulmani imigranți care au ca obiect de activitate prezervarea identității religioase și culturale a acestora. Astfel, apare în 1994 moscheea Ar Rahman, cunoscută și ca moscheea din Crîngași, frecventată mai mult de cei veniți la studii în România. Imamul acestei moschei este medicul Ahmed Mazhar Nakechbandi, cunoscut și ca medicul care practică circumcizia (o cutumă importantă pentru musulmani) la copiii băieți musulmani, deși cea mai mare parte a părinților preferă spitalele publice pentru efectuarea acestei intervenții. Moscheea din Colentina – administrată de asociația Liga Islamică și Culturală din România – găzduiește și o școală arabă – Jerusalem, care amintește de tradiționalele, riguroasele, dar cunoscute pentru obtuzitatea lor madrasa. Moscheea Taiba – mai cunoscută pentru misionarismul său contondent –, dar și moscheea Timpuri Noi sînt alte două centre frecventate de comunitățile de imigranți. Toate aceste centre nu ne oferă doar indicatori despre identitatea sau viața spirituală a musulmanilor. Ele nu îndeplinesc doar acest rol. Funcționează și ca nuclee comunitare preocupate de bunăstarea, grija sau protecția membrilor comunității musulmane, de multe ori acționînd ca un adevărat aparat de protecție socială: policlinici, școli – Școala Irakiană, Siriană, Iordaniană sau chiar Palestiniană –, alături de un întreg sistem de întrajutorare și programe culturale. Cel mai vestit eveniment în acest sens este Festivalul Turcesc – organizat de o parte din comunitatea turcă de două ori pe an. Alături de aceștia, o bună parte dintre membrii comunității nu revendică identitatea religioasă, ci, dimpotrivă, pe cea culturală. Pe aceștia îi găsim în jurul unor școli precum Școlile „Lumina“ – aparținînd Mișcării Gülen din Turcia – sau Cambridge School of Bucharest – aparținînd comunității libaneze.

Toată această efervescență comunitară trăiește aproape insesizabil lîngă noi. Din cînd în cînd, o femeie acoperită cu hijab sau o știre alarmantă din presă ne amintesc de prezența islamului în Capitală. Musulmanii bucureșteni ar putea contribui la un tablou multicultural care să descrie în termeni curajoși diversitatea, toleranța, acceptarea, infuzia cu tradiția și obiceiurile locale, rezistența la asimilare, dar și acel incitant și seducător „mister“. Celebrul Edward Said a criticat vehement orientalizarea – tendința de a proiecta lumea orientală într-o zonă a exoticului, misterului, senzualității etc. Și totuși, lîngă noi, o lume întreagă este (încă) necunoscută, nedescoperită. Pe măsură ce este descojită de diferitele straturi, apar altele și altele. Un farmec indelebil, o invitație spre cunoaștere, un patrimoniu cultural a cărui bogăție trebuie să fie oferită locuitorilor Capitalei. Bucureștiul musulman nu e foarte generos încă în informații și descrieri. Cu siguranță așteaptă să fie descoperit!

Fatma Yilmaz este doctorandă la SNSPA, cu interese de cercetare ce privesc musulmanii, în special femeile musulmane din Europa. Este feministă și activează în cadrul mai multor organizații neguvernamentale împotriva fundamentalismului islamic și militează pentru drepturile omului în spațiul MENA.