A spune că trăim într-o perioadă agitată sau că vremurile sînt tulburi e deja un clișeu în România. Zeci de ani s-a trăit în asemenea condiții la noi. Acum însă, perioada agitată și tulbure nu mai e atît în România, cît în restul lumii. Chiar lumea civilizată trece printr-o etapă aparte. Recenta cri-ză economică, războaiele și tensiunile aproape permanente de la mar-ginea acestei lumi, terorismul sau problema refugiaților au creat o stare de nesiguranță. O stare care a putut fi exploatată de către politicienii populiști. Termenul acesta e astăzi mereu pe buzele analiștilor, jurnaliștilor și oamenilor politici. Populismul pare a se adăuga, ca o complicație a problemelor enunțate anterior. Dar populismul n-a fost inventat de curînd. Acest stil de a face politică vine mai de demult. În România îl cunoaștem destul de bine de vreo 25 de ani, dar putem încadra în această formulă și lucruri petrecute în istoria noastră mai îndepărtată, așa cum se poate vedea în paginile următoare. Iar fiindcă avem în față o campanie electorală, în care cu siguranță ne vom confrunta și cu acest fenomen, vrem să definim cît mai precis ce înseamnă populismul.

Populismul nu e doar simpla demagogie cu care adesea e suprapus. Dacă un lider populist nu e doar un simplu demagog, el nu este nici chiar un dictator sau un tiran. E mai puțin de atît. Cred că e necesară și o delimitare teoretică (mai complicată decît ar putea părea) între populism și democrație. De asemenea, trebuie clarificată confuzia care se poate face între populism și popular. Un politician poate fi popular, adică să aibă popularitate, fără să fie populist. În schimb, un populist își dorește întotdeauna să fie și popular, iar unii chiar reușesc. Există și oameni care și transformă popularitatea în populism (vezi cazul Dan Diaconescu).

De asemenea, curentul politic de dreapta, de sorginte conservatoare, numit popular (dominant în Parlamentul European), nu are de-a face cu populismul (chiar dacă unii membri sau lideri ai partidelor populare pot fi și populiști).

Populismul e înșelător pentru că poate fi și de stînga, și de dreapta. El transcende ideologiile clasice. În esență, e un vehicul utilizat de indivizi care vor să ajungă sau să se men-țină la putere, folosindu-se de popor, pretinzînd că știu ce vrea poporul și că instituțiile democratice de reprezentare sînt incapabile sau corupte, nepotrivite, în general, pentru a reprezenta corect interesele poporului. Niciodată un populist nu se va recunoaște drept populist. Adesea, liderii de acest tip se folosesc de referendumuri pentru a ataca instituțiile clasice ale democrației. Deși fac apel la masele largi ale populației, ei urmăresc de obicei doar succesul lor personal și al apropiaților. Unii nu ajung însă niciodată la putere și rămîn în istorie ca niște bufoni triști. Alții (precum Viktor Orbán în Ungaria) ajung la butoane și aplică măsuri populiste care pe termen lung se dovedesc dezastruoase. De cele mai multe ori însă, populiștii sînt apariții efemere, care fac multe valuri, dar care, la contactul direct cu realitatea economică, socială și politică, se dezumflă și dispar la fel de repede cum au apărut. Alții noi vin în locul lor.

Ilustraţie de Ion BARBU