În zilele cînd se făcea coadă la vreo traducere la Librăria Cărţii Româneşti de pe strada Cazzavillan, mă duceam să aud ce mai zice cititorul. Atunci se suspendau partidele de table de pe postamentul de lîngă vitrina cu vedere spre circa de Miliţie, iar clienţii obişnuiţi ai librăriei, care mai schimbau o vorbă cu Mircea Nedelciu, stăteau încolonaţi cam indispuşi printre necunoscuţi. Aici tipicul era altul decît la cozile la pui din Piaţa Amzei. Se discuta despre cărţi, mai auzeai cîte o bîrfă subţire despre răposatul Marin Preda, dar şi cîte un banc, spus cu voce scăzută vreunui amic, despre ăla. Dacă aveai răbdare, prindeai şi citate din Noica, menite să tragă o barieră invizibilă între cei care le rosteau şi mitocănimea care le sufla în ceafă.
Era o lume amestecată la cozile astea. De la cei ce veneau ţintit, ştiind ce hram purta cartea pe care voiau s-o cumpere, la experţii lui ce-se-dă-aici?, care se aşezau la rînd pentru a folosi ulterior cartea ca pe o valoare de schimb. Se făceau cozi mărişoare şi la cîţiva autori români, dar nici una nu s-a comparat cu uriaşa coadă la Cel mai iubit dintre pămînteni, despre care se spune că l-ar fi făcut pe Marin Preda să lăcrimeze de fericire şi care le bătea pe cele din anii ’90 de la tigăile de teflon din supermarketuri. Cozile la romanele străine aduceau puţin cu cele de la cafegeria lui Florescu din zilele cînd venea cafeaua columbiană sau cutiile cu ness. O lume pestriţă, dar – una peste alta – cu oarecari pretenţii. Tineri în blugi sau cu raiaţi, adolescente cu eşarfe de la Fondul Plastic, domni la costum şi doamne cu poşete de piele, bătrîni cu hainele tocite demn. Pe atunci nu se vorbea nici la radio, nici la televizor despre cărţile care urmau să apară. Li se făcea reclamă din gură în gură. Efectul era sigur şi fulgerător. Cînd s-a tradus Shogun de James Clavell, zvonul s-a întins imediat în tot Bucureştiul. La Librăria Univers a apărut o coadă magnifică, la care se uitau de pe celălalt trotuar cîţiva miliţieni trimişi acolo pentru a preveni vreun caz de ceva. Cînd s-au terminat cărţile şi s-a pornit rumoarea printre cei care aşteptaseră degeaba, s-a aflat că mai vine o dubă, ceea ce pe unii, mai bătrîni, i-a făcut să-şi ia tălpăşiţa, fiindcă ştiau la ce te poţi aştepta din partea unei dube din care s-a descărcat marfa, mai ales cînd sînt şi miliţieni prin preajmă.
Ca şi cutiile de ness, cărţile astea nu erau cumpărate doar de dragul lecturii. Reprezentau o investiţie. Cine avea cu ce cumpăra mai multe exemplare, pentru obligaţii, dar şi pentru orice altă eventualitate. Cu un Shogun în mînă altfel intrai în cabinetul dentistului şi te aşezai mai încrezător pe patul din spital. Un volum cartonat din opera lui Alexandre Dumas îţi deschidea uşa din spate a alimentarei. Cunoscătorii se aşezau la coadă pentru autori, ocazionalii răspundeau chemării titlurilor. Atunci cînd a apărut Mătuşa Julia şi condeierul, n-a fost cine ştie ce înghesuială. Pentru Războiul sfîrşitului lumii al aceluiaşi Llosa aveai nevoie de pile la librar, să mai scoată vreun volum din spate, după ce anunţa solemn: „S-a terminat Războiul!“. Uneori, bursa zvonurilor lua editurile pe nepregătite. Aşa s-a întîmplat cînd a ieşit Ulise. Cei de la Editura Univers au tras vreo douăzeci-treizeci de mii de exemplare din romanul lui Joyce, aşteptîndu-se la o vînzare lentă. Nici n-a intrat bine romanul în librării, că a şi dispărut. Atunci au dat lovitura tipografii de la Casa Scînteii. Au scos o coadă de tiraj pe barba lor şi l-au vîndut pe Joyce prin tunelurile de la subsol. Îl dădeau mai ieftin decît în librărie, dar exista un risc în tunelurile acelea lungi. Nu să apară Miliţia pentru a pune capăt speculei. Miliţia lua de-acolo cărţi gratis. Riscul consta în şobolanii mari cît pisicile, îngrăşaţi cu hîrtie, care fugeau pe-acolo şi, dacă li se părea că n-au loc de scăpare, săreau pe tine.
Cristian Teodorescu este scriitor. Cea mai recentă carte publicată: Medgidia, oraşul de apoi, Cartea Românească, 2009.
