Ce te faci cînd roşia e obligată să fie roşie?

Publicat în Dilema Veche nr. 493 din 25-31 iulie 2013
Ce te faci cînd roşia e obligată să fie roşie? jpeg

Cînd, în decembrie 1989, s-au umplut străzile de oameni disperaţi de foame, de frig, de frică, unul dintre sloganurile frecvent auzite şi păstrate în memoria efemeră a zidurilor bucureştene şi ale marilor oraşe de provincie suna „Libertate, te iubim, ori învingem, ori murim!“

Priveam cu jind peste Cortina de fier, atît cît se putea, imaginîndu-ne cum e viaţa în ţări unde principiul de bază al funcţionării în interiorul reţelei sociale nu e interdicţia. Constrîngerea, cu forma agravată a interdicţiei, a marcat existenţa noastră cotidiană în spaţiul autoritar şi sufocant al lui „nu e voie“. Ea ne-a făcut să tragem, apoi, consecinţele amputării propriului discernămînt: în faţa unor decizii colective majore, cu impact direct asupra libertăţii şi a bunăstării fiecăruia, cum au fost, de pildă, primele alegeri „democratice“ din mai 1990, spiritul liber a luat o pauză de somn. Numeroase sînt exemplele, mai ales în primii ani de libertate, cînd am putut vedea în ce măsură interdicţia, ca metodă de guvernare, îl poate văduvi pe cetăţean de o minimă gîndire autonomă.

Pînă la urmă, o discuţie despre interdicţie într-un regim politic – oricare ar fi el – implică, în mod natural, o discuţie paralelă despre sensurile libertăţii politice şi raporturile ei cu un anumit tip de constrîngere, propriu vieţii în societate. A reglementa nu înseamnă, evident, acelaşi lucru cu a interzice. Şi probabil că în spaţiul cuprins între cele două limitări ale libertăţii, una venind din sfera unei asumări liberale, democratice, a ordinii, şi a doua – mai degrabă din inspiraţia autoritară ori paternalistă, se naşte zona gri a abuzului de interpretare, a absurdului ori a lipsei de măsură.

Cuvintele mari, frazele sforăitoare, elanurile irepresibile stîrnesc astăzi, privind în jurul nostru, după 23 de ani, zîmbete condescendente. „Da, am avut libertatea, şi la ce ne-a folosit?“ – vor spune, amar, unii. „Nu, de libertate adevărată, democratică, civilizatoare, nu am avut niciodată parte“ – vor replica, strîmbînd din nas în faţa abuzului de cuvinte, alţii.

Din 2007, am putut experimenta un alt tip de abordare a interdicţiei. În mitologia urbană a preaderării, se vorbea de regulamente europene privind dimensiunea şi culoarea merelor, a roşiilor, a castraveţilor şi dovleceilor şi alte asemenea năzdrăvănii. Într-o ţară încă foarte sensibilă la raporturile dintre spaţiul public şi privat, unde, în mod tradiţional, istoric (încă de la Regulamentele Organice!), orice tentativă de reglementare e privită cu suspiciune, unde cetăţeanul se umple de indignare autohtonistă cînd i se spune cum să-şi vopsească gardul sau să taie porcul, toată zvonistica legată de mania reglementativă a birocraţilor de la Bruxelles părea uşor neverosimilă.

Cu toate acestea, într-un fel, neverosimilul s-a produs. Am intrat şi noi în maşinăria birocratică europeană, cu toate avantajele, dar şi absurdităţile ei. Pînă la urmă, fiind vorba de un aparat birocratic imens, el există, ca peste tot, şi pentru propria, perpetua regenerare. Reglementările pe hîrtie cheamă, la rîndul lor, alte hîrtii. Cel mai aprig apărător al dezvoltării durabile devine astfel şi cel mai redutabil devorator al pădurilor.

În limbajul de lemn al Uniunii Europene, al cărei membru am devenit, după ani de aşteptare mai mult sau mai puţin disperată, interdicţia poartă diverse nume şi se ascunde sub umbrela mai multor categorii de eufemisme. „Sănătatea consumatorului“, „Siguranţa cetăţeanului“, „protecţia mediului“ etc. Îndărătul lor, funcţionarii europeni comit, în fapt, miniatentate la discernămîntul cetăţeanului, transformînd zecile de milioane de europeni într-o masă indistinctă de adulţi infantilizaţi, în perpetuă nevoie de reguli precise. Lună de lună, de la Bruxelles mai aflăm ce, cum şi cît trebuie să bem, să mîncăm, să respirăm, să fumăm, să citim. Interdicţiile europene de acest tip, traduse în reglementări, se îndepărtează din ce în ce mai mult de idealul european al protejării diversităţii în toate ipostazele ei şi cu atît mai mult de ideea protejării libertăţilor cetăţeneşti, pe care instituţiile politice ale Uniunii Europene le garantează.

Luaţi de valul unei uniformizări pînă la un punct benigne şi cu efecte benefice în multe domenii (scăderea tarifelor la roaming e un exemplu relevant pentru buzunarele europene), birocraţii europeni pierd din ce în ce mai limpede din vedere scopul instituţiilor pe care vremelnic le animă şi care privesc tocmai garantarea autonomiei individuale, în raport cu un organism birocratic devorator şi, după cum se vede, cu certe tendinţe patriarhale. Or, frontiera dintre reglementări democratice şi interdicţii paternaliste e atît de fragilă, încît principala preocupare a tuturor formelor omeneşti de asociere politică ar trebui să fie, înainte de toate – vorba liberalului Benjamin Constant –, „libertatea individuală: pe ea se sprijină morala publică şi privată, fără ea nu există nici pace, nici demnitate, nici fericire“.

Raluca Alexandrescu este lector univ. la Facultatea de Ştiinţe Politice a Universităţii Bucureşti.

Foto: L. Muntean

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Nu suntem egali în fața bolilor: care sunt românii care nu vor plăti suprataxă pe concediu medical
Politicienii și-au făcut calculele și au decis că nu suntem egali în fața bolilor. Mai exact, PSD și PNL lucrează la o ordonanță de urgență prin care încearcă să elimine supraimpozitarea concediilor medicale doar în cazul anumitor pacienți
image
„Lâna de aur”, cel mai scump material textil natural din lume. Firul de Vicuña se vinde la gram, la fel ca aurul
Firul de Vicuña, recoltat o dată la doi sau trei ani în cantități limitate, se distinge ca fiind cel mai rar și scump fir din lume. Cu o grosime de 12 microni, comparabilă cu cea a aurului, este comercializat la gramaj, se vinde la prețuri exorbitante și presupune un proces de producție meticulos.
image
Decizie radicală pentru „Tesla de Cluj”. „Dacă ziceam că e produsă în Elveția, clienții ar fi sărit s-o cumpere cu 450.000 de euro”
Echipa proiectului a luat o decizie importantă: va regândi „Tesla de Cluj” într-o variantă mult mai ieftină. „Probabil că dacă ziceam că mașina este produsă în Elveția, clienții ar fi sărit să o cumpere cu 450.000 de euro”, susține Florin Dehelean, unul dintre investitori

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.