Circulă cîteva locuri comune despre presa online. Se spune, de pildă, că pe Internet trebuie să scrii scurt: textele lungi sînt bune pe hîrtie, dar îi adorm pe cititorii de pe web. Şi neapărat să fii interactiv: dacă omu’ n-are posibilitatea să comenteze, să dea „like“, să „şeruiască“ articolul cu prietenii – l-ai pierdut de client. Se mai spune că, presa fiind o afacere (deci depinzînd de audienţă), subiectele tratate se supun necondiţionat regulilor pieţei: scrii despre ce vrea clientu’ şi laşi deoparte categoriile/genurile jurnalistice care n-au audienţă. Jurnalism de investigaţie? Scump şi greoi la citit. Reportaje ample? Nu mai sîntem în anii ’30. Dar dacă toate acestea nu sînt decît clişee derivate din gîndirea ante-Internet aplicată la Internet? Web-ul are resurse mari şi complexe, iar cititul continuă să fie diversificat...

Două contra-exemple

În ultimii ani au apărut cîteva proiecte „alternative“ la tendinţa principală a presei online care utilizează inteligent şi creativ resursele online. Nu sînt interesate de audienţa de masă, nici nu ţin neapărat să aibă milioane de click-uri. Vor în primul rînd să ofere un conţinut de calitate. Gratuit (cel puţin deocamdată). Şi găsesc forme alternative de finanţare.

ProPublica este o platformă independentă pentru jurnalismul „în interes public“, condusă de Paul Steiger, fost managing editor la Wall Street Journal. Funcţionează ca o organizaţie non-profit: finanţarea se face din donaţii, iar scopul declarat este de a face jurnalism de investigaţie – adică ceea ce trusturile media consideră „un lux“: costă mult (timp şi bani) şi nu e printre categoriile aducătoare de profit rapid (http://www.azcentral.com/specials/special01/0528bolles-stateofreporting.html). Pentru un asemenea proiect, mediul online e ideal: costuri mici de difuzare, posibilităţi enorme de preluare, reproducere şi circulaţie, inclusiv (sau mai ales) prin implicarea cititorilor/utilizatorilor care răspîndesc articolele trimiţînd linkuri către toate zările şi creînd astfel „sfera de interes public“ de care are nevoie proiectul. Există şi la noi aşa ceva: Centrul Român pentru Jurnalism de Investigaţie. Şi funcţionează cumva şi modelul de finanţare: Fundaţia Soros România a organizat de curînd un concurs de proiecte jurnalistice de investigaţie, pentru a susţine temele de interes public. De altfel, în limba engleză a apărut şi un termen pentru acest tip de presă: philanthrojournalism. Adică organizaţii de presă care funcţionează exclusiv pe Internet, susţinute financiar din donaţii („precum catedrele şi universităţile“, spune Arianna Huffington, fondatoarea Huffington Post). Unele dintre ele primesc bani şi de la cititori (care sînt trataţi ca membri ai comunităţii online, deci plătesc un fel de „cotizaţie“).

În acelaşi sens al recuperării şi redimensionării unui gen de jurnalism considerat „greu digerabil“ pe Internet merge şi longform.org – o platformă care susţine textele ample, care au făcut (şi încă mai fac) gloria presei scrise de calitate. Iniţiatorii săi consideră că textele lungi merită o „a doua şansă“: să fie salvate pe computer sau tabletă pentru a fi citite în timpul liber, „cu tabiet“, ca pe vremuri. Pentru asta, folosesc cîteva unelte „anexate“ browser-ului (precum Instapaper sau Read It Later) care convertesc textele găsite online într-un format plăcut la citit. Au în arhivă texte lungi de „non-ficţiune“ apărute în presă începînd cu 1899. Departe de a „pune“ pur şi simplu online nişte articole lungi, autorii proiectului vor să provoace o anumită practică de lectură pe dispozitivele electronice (computer, tabletă, Kindle etc.). Cei mai mulţi utilizatori se mişcă repede online, sar de la una la alta, citesc rapid şi „utilitar“ ştirile de care au nevoie. Cu Instapaper (sau altele) pot citi offline, în timpul liber. Nu lungimea textului e problema; mai degrabă ar trebui să ne întrebăm, crede Max Linsky (unul dintre fondatorii platformei), „ce probleme ale lecturii digitale mai avem încă de rezolvat?“. Aşa încît a propus, pentru festivalul South by Southwest (http://sxsw.com), un subiect de dezbatere cu un titlu polemic: The Death of the Death of Longform Journalism.

Aşadar,  tot conţinutul contează?

Exemplele de mai sus sugerează că, în ciuda a ceea ce se crede în general, formatele digitale nu „impun“ neapărat anumite forme predeterminate ale jurnalismului, iar imperativele obişnuite ale web-ului (să faci trafic, să fii interactiv, să scrii scurt, cu link-uri şi imagini) nu sînt suficiente. Sîntem în plin experiment, practicile de lectură online se redefinesc permanent, aşa încît şi jurnalismul se readaptează. Se fac tot timpul studii despre obişnuinţele consumatorilor pe Internet şi se identifică noi reguli. Andrew Davies, consultant la o firmă care se ocupă de presa online şi conţinutul plătit (www.idioplatform.com), stabileşte trei reguli de bază pentru succesul publicaţiilor care decid să solicite plată de la cititorii online: într-o lume digitală, conţinutul trebuie să poată fi reprodus cu uşurinţă, trebuie să fie accesibil („pentru toţi, nu doar pentru cei care vor pdf“) şi trebuie să fie inteligibil de către computere (adică să poată fi indexat, clasificat şi identificat cu uşurinţă de motoarele de căutare). Cu alte cuvinte, important e mai degrabă „ambalajul“ în care se prezintă conţinutul. În rest, rămîne o problemă editorială: „Cel mai bun lucru pe care îl pot face jurnaliştii şi editorii este să le dea oamenilor ceva bun de citit. Fără asta, toată tehnologia nu face doi bani“, crede Marco Arment, cel care a inventat Instapaper. În acest fel, îţi asiguri loialitatea publicului. Iar în Europa – spre deosebire de SUA, unde marele public este mai instabil, migrează mai repede către nou – publicul de presă este în general fidel. Cea mai mare piaţă de ziare şi reviste, Germania, a pierdut 10% din venituri în urma crizei, ceea ce nu e foarte mult. Rasmus Kleis Nielsen, de la Reuters Institute for the Study of Journalism (Oxford University), e de părere că „industria presei din Germania are un public numeros şi fidel, branduri puternice şi resurse editoriale de calitate“ pentru a trece cu bine peste criză. În mod asemănător se vor comporta şi organizaţiile de presă din alte ţări europene, care au de făcut faţă mai degrabă declinului pe termen lung decît temerilor pe termen scurt, crede Rasmus Kleis Nielsen (The Economist, 9 iulie 2011).

Cu alte cuvinte, în Europa, cine şi-a creat un public fidel în „epoca presei pe hîrtie“ va face pasul cel mare şi online (inclusiv prin vinderea conţinutului). Cine nu, nu se ştie. România e şi ea în Europa. Deci? (v. textul Starea naţiunii .ro)