Deşi am crescut odată cu XT-ul, pe vremea cînd cei mai agili programatori ai zilelor noastre abia erau informaţie genetică, am manifestat întotdeauna o anumită reticenţă faţă de automatizare – în măsura în care nu extinde, ci înlocuieşte cu totul funcţia umană. Nu cumpăr cafea, sucuri sau sandvişuri de la automat. Nu folosesc scările rulante, mi se par enervant de lente. Pînă de curînd refuzam să fac şi check-in online, deşi ştiam prea bine că, prin asta, simplific enorm lucrurile. Nu aveam puterea de a-mi refuza acel dialog precar-echivoc – dat fiind efemerul replicilor –, dar în tot cazul cordial dintre mine şi doamna sau domnişoara de la ghişeu, cu invariabilul guler scrobit, revărsat peste reverele taioraşului negru sau albastru, respirînd prospeţimea unei noi dimineţi. Doar că, pe măsură ce zburătorul anonim şi colectiv învăţa să bifeze căsuţele avantajoase, locul hărăzit mie, ultimului venit la ghişeu, îmi devenea surghiun, iar eu rămîneam cu… dialogul. Cui mă plîngeam mă mustra ştiutor: „Chestie de e-ticket, monşer. Dacă tot l-ai cumpărat online, fă-ţi treaba pînă la capăt!“ 
 
Aşa mi-am dat seama că, printr-o năstruşnicie fonetică, omul postmodern, în postinepuizabila sa postinventivitate, suprapusese codul electronic peste codul social: de-aici mi se trăgea aşadar! Mi-am recunoscut instantaneu aricimea. Ăsta sînt eu, o teleguţă cu spini, cînd e vorba să pui cu mine în operă mimetismul social; eu, cel care resimt eticheta ca fiind de-a dreptul opresivă. De fiecare dată cînd trebuie să îmbrac un costum mă simt siluit. Nu trebuie să-mi atîrni ştreangul de gît, îmi ajunge cravata – mă sufoc la fiecare silabă rostită. N-ai de ce să-mi pui cătuşe, e suficient să-mi legi un ceas la mînă – simt că-mi întrerupe brutal circulaţia. Nu suport lanţuri, cruciuliţe, inele, cercei, butoni, tatuaje – nimic din toate aceste surogate sau suplimente identitare, mi-e de-ajuns interiorul, oricum labirintic, laborios, pe cînd exteriorul mi se pare deja prea manifest ca să-l mai şi expun, eventual pe o plajă. Iubesc soarele din umbră şi oamenii din ascundere. 
 
Ce-aş mai putea să sporesc la mine însumi pentru a-mi augmenta personalitatea? Deja cele cîteva aluniţe mi se par o risipă semantică. Ce galaxii va fi vrut natura să deseneze pe corpul meu? Nu i-a fost de-ajuns nasul cu care m-a dăruit? (Nu mă poţi rata nici măcar în aglomeraţie.) Pe cît pot, refuz socializările cu ştaif, nu mă afişez şi mi-e clar că nu voi ajunge niciodată „om mare“, pentru că nu-mi merit costumul. Nu-mi merit nici măcar zîmbetul care mi-ar deschide uşi. Acel zîmbet americănesc, ancorat în lobii urechilor, numai bun pentru „sticlă“, pentru fabrica de notorietate. Hainele pe care le cumpăr mi le doresc – şi, pe cît se poate, chiar se fac – puţin sau deloc remarcate. Sînt un imens geamantan negru, no name. Nu plutesc încă în derivă pe Dîmboviţa pentru că, în mine, chinezul e întreg. Netranşat, dar în amorţire. Zîmbesc din ochi şi asta-i agasează pe alde Papalete şi Fasonel, la care nu voi avea niciodată succes. Pe scurt: un resemnat, cel puţin sub raportul etichetei. 
 
Dar lucrurile nu au stat dintotdeauna aşa. În copilărie adoram eticheta, pentru că adoram etichetele. Tînjeam, ca orice copil sărac, să aparţin şi eu de grupul privilegiat care avea acces la sclipiciul occidental, la acea estetică a mărfii prin care Vestul capitalist a demoralizat iremediabil Estul comunist; îmi doream şi eu cu ardoare o gumă de mestecat frumos ambalată, reviste cu benzi desenate, o pereche de blugi „originali“, cum se zicea pe-atunci, marca Lee sau Brooklyn, căci acestea erau hiturile perioadei, mărcile cu care se lăudau toţi copiii fiţoşi din „epoca de aur“ – iar eu mă uscam de invidie pentru că nu le aveam şi nu le puteam avea. 
 
O singură dată alinarea a părut că-mi surîde. Nu era o soluţie propriu-zisă la zbuciumul meu, ci mai curînd o improvizaţie. Cum tatăl meu, pe lîngă alte răbufniri de artist plastic amator, practica şi metaloplastia, iar eu – ucenic la curăţat pensule, amestecat culori, reglat şevalet, pregătit cafea şi tot ce mai putea încropi un copil cît să-i ţină maestrului inspiraţia trează – eu, totuşi mimetic la nevoie, eu mi-ţi furam tehnicile cu ochii de nu trebuia careva să mă codoşească pe lîngă muză, atît de convins mă abandonasem deja în mrejele ei. Şi, nici una, nici două, mi-a şi încolţit în minte eliberatoarea idee care să-mi ostoiască odată pentru totdeauna pofta de etichete. 
 
Nu era mare secret profesional: luam foaia de alamă, o încălzeam puţin deasupra aragazului, o puneam pe un cîrpător din lemn de tei – esenţă moale, deci complezentă cu metalul –, trasam chenarul cu o riglă, cît să ştiu pe ce suprafaţă mă desfăşor, după care încrustam desenul cu un pix, iar altorelieful îl obţineam prin masarea uşoară a desenului pe partea din spate, cu capătul bont al aceluiaşi pix. Oricît de rudimentară va fi fost tehnica, satisfacţia imediată a gestului era atît de tactilă, încît simţeam cum creşte în mine un chinez, acel chinez de care am pomenit mai sus: îmblînzitorul metalelor, maestrul intarsiaturii, stăpînul fildeşului, patronul orfevrăriei, magul filigranului şi filozoful bobului de orez. În speţă, acestui chinez îi reuşea să scrie ca la tipografie „Brooklyn“ pe o fîşie de alamă pe care o cosea mai apoi pe buzunarul din spate-dreapta. 
 
Inutil să spun că pantalonul căruia încercam să-i dau noua identitate trăda la fel de mult amatorism pe cît afişa şi mica mea izbîndă hefaistoidă. Ţesătura de in nu putea rivaliza nicicum cu docul din bumbac, pentru că nu avea băţoşenia tipică. Nici albastrul nu era albastru, nici capsele metalice nu se zăreau pe la îmbinări. Chiar şi cusătura dădea pe faţă practici modeste, de low-profile socialist. În plus, mai era şi conştiinţa falsului care mă rodea. Degeaba am tăiat eu cu foarfeca eticheta dinăuntru, pe care citisem inconfundabila origine controlată românească: Fabrica de Confecţii Botoşani. Sau Focşani, totuna. În mintea mea, eticheta românească stăruia. Iar extrapolarea era la doar un pas, chiar şi pentru o minte de copil. 
 
Produsele economiei de stat centralizate erau atît de slabe calitativ, încît le puteai asocia originea cu cel mai jenant toponim, fără sentimentul că sfidezi adevărurile elementare: „made in Romania“, deci „made in Fundul Moldovei“. Mă şi gîndeam în fragedă adolescenţă să-mi pictez un tricou cu principalele obiective culturale din România, de fapt o hartă mentală sui generis, pe care să figureze exclusiv localităţi cel mai probabil obscure pentru majoritatea românilor – Căcăcioasa (Vîlcea), Glodenii Gîndului (Iaşi), Pîrţeştii de Jos (Suceava), Spermezeu (Bistriţa-Năsăud), Vîrteşcoiu (Vrancea) etc. –, dar cu atît mai grăitoare pentru imaginea şi încrederea de sine a aceleiaşi majorităţi. Ar fi fost, de bună seamă, un tricou fără etichetă, pentru că toate aceste nume sînt în ele însele etichete cît se poate de sonore. Ele spun totul.
 
Pînă la urmă, raţiunea a învins şi am inscripţionat cu vopsea de doc pe respectivul tricou: „Love is the only gun“, ca să sugerez într-un fel originea capitalistă a produsului. Chiar şi acest mesaj i s-a părut sectoristului Spanache un afront adus orînduirii, ceea ce m-a costat un drum asistat la frizer şi o după-amiază cu nervi. Dădusem cu capul meu impardonabil de pletos de pragul de sus al moralei comuniste. Etichetele la care visam intraseră în coliziune cu eticheta de stat. Prin urmare, îmi luasem lecţia de libertate interioară şi bănuiesc că, într-o formă sau alta, mulţi conaţionali şi-o luaseră la rîndul lor. 
 
Doar că, în zilele noastre, cînd libertatea interioară este dublată în exterior de libertăţile cetăţeneşti garantate nu doar prin Constituţie şi acorduri internaţionale, ci efectiv prin practici sociale pe măsură, mie unuia revenirea la etichete mi se pare a fi un regres. Oricum, oferta capitalismului globalizat se vădeşte a fi orfană de inspiraţie, din ce în ce mai sărăcăcioasă, mai lipsită de fantezie, mai ostilă faţă de micul producător şi faţă de libertatea creativă. Şi, iarăşi, este evident că tocmai acele practici sociale ale libertăţii adună de prea multe ori sub o unică etichetă indivizi atît de diferiţi, uniformizîndu-i: încostumaţii din Parlament şi din ministere sînt tocmai expresia acestei indistincţii, roadele activităţii lor stau poate tocmai din acest motiv sub semnul prostiei, al incompetenţei patente – căci prea preocupaţi sînt domniile lor de etichetă, ca să le mai rămînă timp şi pentru o gîndire proaspătă, inovatoare, pulsîndă ca viaţa. 
 
Gabriel H. Decuble este eseist şi poet. Cea mai recentă carte publicată, Tu n-ai trăit nimic, a apărut la Editura Cartea Românească.