Un cuplu celebru divorțează, un actor premiat cu Oscar este acuzat de abuz sexual, un promițător activist pentru drepturile minorităților se dovedește a fi la fel de corupt precum un politician încuscrit cu șeful mafiei locale, o trupă celebră este deconspirată pentru faptul că soliștii nu pot să cînte, un medic se dovedește a fi falsificat rezultatele unui studiu celebru cu privire la legătura dintre vaccinuri și autism, un psiholog se sinucide în cabinetul în care lucra pentru a contribui la vindecarea pacienților.

Dincolo de tragismul sau grotescul situației, de fiecare dată cînd citim știrile cu titluri necruțătoare despre una dintre personalitățile pe care le-am admirat (chiar idolatrizat pe alocuri) simțim un amestec supărător de emoții care îmbină dezamăgirea cu anxietatea, cu dezgustul și cu un prea puțin recunoscut sentiment al trădării.

La un prim nivel, dezamăgirea este efectul speranței zdrobite. Ori de cîte ori privim prin ochelarii șlefuiți de mass-media la idolii moderni și la poveștile lor de succes, îmbrățișăm într-un colț al ființei noastre speranța că ni se poate întîmpla și nouă, că viața sclipitoare a vedetelor poate fi și a noastră, dar, mai ales, că lumea în care trăim este primitoare și pentru noi. E un „efect Cenușăreasa” în masă care ne atinge pe toți și întreține o parte vulnerabilă, care îndrăznește să viseze.

Cînd imaginea poleită se prăbușește ca o statuie cu cap de aur și picioare de lut, ne este știrbită nu doar speranța naivă, ci și imaginea lumii întregi – o lume în care idolii se dovedesc a fi neputincioși, iar eroii se transformă în răufăcători. Absurdul, inexplicabilul și aleatoriul acestei lumi sînt zdrobitoare. De aceea ne trezim devorînd automat paginile care promit dezvăluiri senzaționale și secrete șocante cu speranța neconștientizată că vom găsi o explicație cauzală, un amănunt esențial care să restaureze iluzia că sîntem în siguranță, că nouă nu ni se va întîmpla la fel. Altminteri, dacă ei, care aveau totul, au ajuns să divorțeze după decenii de căsătorie, ce ne va ține pe noi împreună? Dacă în spatele unei cariere răsunătoare se ascunde un prădător sexual și nimeni nu l-a denunțat timp de atîția ani, cum voi putea eu face față nedreptăților de la locul de muncă? Dacă cei care îi învață pe alții despre echilibrul emoțional ajung pe marginea prăpastiei de disperare și sar în abis, cum voi putea eu suporta suferința? Disecția mediatică a scandalurilor care zdruncină idolii devine un exercițiu interminabil menit să ne liniștească, dar care nu face decît să ne alimenteze anxietatea. Același exercițiu are, însă, și un beneficiu mai puțin conștientizat.

„De ce el a putut și tu nu?” Întrebarea cu efect devastator ne este familiară prea multora dintre noi. Transmisă prin vocea unui părinte sau a unui profesor „binevoitor”, sub forma unei întrebări retorice sau a unei comparații cu concluzie deja cunoscută, întrebarea aceasta chinuitoare era menită să ne stîrnească rușinea, să ne motiveze să depunem mai mult efort. De cîte ori n-am stat pitiți în vreun colț, privind cu invidie și cu durere la cel sau cea pe care părintele îl considera vrednic de aprecierea după care tînjeam atît de mult...

Treptat, vocea critică s-a interiorizat și a devenit parte din noi, iar în locul colegilor cu care eram comparați au apărut figuri noi, din ce în ce mai idealizate și mai puțin cunoscute. Cînd răscolim cu ardoare știrile care demontează idoli, personalități, cariere sau reputații, partea aceea mică și de atîtea ori rușinată se simte măcar puțin răzbunată. E o ușurare temporară, pe care o primim ca pe un pahar cu apă sărată într-o zi fierbinte de vară. Pentru chinul tuturor eforturilor deznădăjduite și nevăzute, pentru toate durerile de a fi găsiți insuficient de buni, cel puțin pentru o clipă ne putem simți satisfăcuți că nici ei, cei speciali, perfecți, deveniți termeni de comparație pentru o lume întreagă nu sînt cu nimic mai presus. Aceasta ne permite să ne refugiem pentru o perioadă într-un dispreț aparent îndreptățit al idolilor care ne-au trădat de două ori: o dată pentru că au fost atît de speciali încît ne-au întreținut rușinea și a doua oară pentru că n-au fost „îndeajuns de perfecți” încît să ne mențină speranța.

Cînd vîltoarea celui mai recent scandal a trecut și ultimul idol zace cu fața la pămînt în mocirlă, rămînem debusolați și sîntem tentați să fugim în căutarea următorului personaj promițător. Pentru aceia dintre noi care pot să se oprească și să stea cu luciditate față în față cu propriile emoții, fiecare astfel de zguduire poate deveni o ocazie de înțelegere a modului în care am ajuns astfel. De ce avem idoli?

Există vreo legătură între reprezentările animiste ale celor de acum cîteva mii de ani și imaginile glossy ale unor vedete mondiale de astăzi? De ce idealizăm? Nevoia de sens este un motiv fundamental uman și incontestabil, după cum a demonstrat dureros de personal Victor Frankl. Atunci cînd sensul nu poate fi găsit, nu ne rămîne decît să-l construim din materialele pe care le avem la îndemînă. Ramificațiile acestui fenomen constituie subiectul multor lucrări și tratate de filozofie.

Din punct de vedere psihologic, însă, idealizarea reprezintă un mod de a face față amestecului tulburător de bine și rău pe care le-am primit din aceeași sursă. Cînd experimentăm afecțiunea și abuzul, atenția și neglijarea, apropierea și părăsirea în relație cu aceeași persoană, întreaga noastră lume interioară este în dezordine. Cum am putea supraviețui într-o astfel de lume, în care nimic nu este predictibil, iar sursa siguranței poate deveni cauza suferinței în momentul următor? În încercarea de a găsi ceva de înțeles, mintea copilului confruntat cu această dilemă, prea complexă pentru a fi pusă în cuvinte, va idealiza părintele sau adultul care i-a oferit hrană emoțională, făcînd astfel să dispară din amintire toate ocaziile în care același adult l-a rănit sau l-a abandonat. Treptat, figurile idealizate se diversifică și devin din ce în ce mai îndepărtate de propria persoană, iar eforturile noastre de a ne ridica la înălțimea lor se dovedesc a fi din ce în ce mai costisitoare. Iar atunci cînd mecanismele de idealizare sînt brutal rupte și realitatea crudă, umană a celor idealizați ni se dezvăluie precum vrăjitorul din Oz, ne găsim în fața unei alegeri. Fie ne afundăm mai tare în idolatrie, asigurîndu-ne că n-am greșit calea, ci doar idolul, fie ne deschidem spre compasiune pentru cei care au devenit, poate fără să vrea, idolii unor generații. Le vedem defectele, greșelile și slăbiciunile fără a le anula contribuția și valoarea. Le deplîngem căderile fără a-i afunda și mai tare. Astfel, oferind compasiune, putem descoperi o altă sursă a speranței. Pentru că idolii prăbușiți cu fața la pămînt se sfărîmă, dar oamenii căzuți se pot ridica din nou.

Zenobia Niculiță este psiholog.

Desen de J.-J. Grandville