Cînd petrecerea devine un festin

Cristi ROMAN
Publicat în Dilema Veche nr. 467 din 24-30 ianuarie 2013
Cînd petrecerea devine un festin jpeg

Să fi fost undeva puţin înainte sau după anul 2000, cînd deja aveam propriul loc rezervat la masa plină de bunătăţi din biroul redacţiei sport a TVR, unde lucram atunci. Erau, de fapt, mai multe birouri, lipite frăţeşte, pe care tronau farfurii şi platouri pline de cîrnăciori, fasole bătută, salate, pateuri, fursecuri. Motivul apariţiei acestor bunătăţi pe birouri? Simplu (nu, nu vă gîndiţi că lucram ca bugetari şi că totul era asigurat de vreun sindicat) – diferite zile de naştere sau de nume ale colegilor mei. Parcă îl aud şi azi pe Emil Grădinescu, strigînd spre ceilalţi cînd mă vedea intrînd în redacţie: „Aoleu, la o parte, se aşază Roman pe locul lui, să nu cumva să rateze ceva!“ Aşa am găsit cutuma acolo, începînd cu toamna lui ’96, cînd am pornit munca de jurnalist sportiv la TVR: era aproape obligatoriu ca fiecare zi de naştere sau de nume să fie sărbătorită neapărat cu mîncare. Altfel nu era în regulă.

Vremurile au trecut şi, parcă în ultimii ani, pînă să plec din România, zilele de naştere sau onomasticele sărbătorite la muncă, indiferent pe unde urma să mai lucrez, nu mai aveau aceeaşi abundenţă în materie de mîncare. Sucuri, fursecuri şi cam asta era oferta, spre disperarea gurmanzilor de meserie în rîndul cărora m-am aflat mult timp. Bine, mai particip şi acum, uneori, la şedinţele gurmanzilor anonimi, însă sînt ceva mai rezervat. Cred că e posibil ca ultimii ani să fi venit în viaţa noastră şi cu o anumită comoditate cînd e vorba de sărbătorit la locul de muncă. Oare?

Dacă e să mă duc şi mai mult în lumea amintirilor gurmande, cum aş putea uita vreodată mesele grandioase făcute de ai mei părinţi la tot felul de petreceri organizate acasă? Aveam grijă mereu – de fapt mama mea – să am în faţă un bol mare de salată de vinete cu maioneză de casă, pe care o preferam mereu în faţa oricărei fripturi, prăjituri cremoase sau plăcinte.

Adolescenţa... probabil cei mai mulţi adolescenţi din lumea asta sînt comozi cînd e vorba de petreceri sau „bairamuri“, şi, dacă e să existe ceva de mîncare, atunci cel mai sigur e vorba de pizza sau mîncare chinezească la comandă etc. Nu însă şi la mine! Păi, să mă fi văzut pe la 16-17 ani cum începeam să mă pregătesc cu două-trei zile înainte: făceam liste cu ce are fiecare de cumpărat, apoi eu centralizam, eu găteam, eu aranjam pe mese.

Probabil că aşa ne-a fost dat nouă, ca români, să privim peterecerile (indiferent dacă au fost făcute la noi acasă sau cele la care am mers ca oaspeţi): o ocazie nu doar de a socializa şi de a ne distra, dar de a ne distra avînd ca bază un suport greu de dat la o parte, chiar şi de cei simandicoşi – mîncarea.

Mese „cum se cuvine“

Cîteva veri ale copilăriei le-am petrecut la bunicii mei, undeva în judeţul Călăraşi – şi nu de puţine ori am apucat nunţi grandioase, cu sute de comeseni, în cort. Şi bineînţeles că cel mai mult mi-a rămas întipărită în minte precisa şi perfecta coordonare în a organiza tot ceea ce înseamnă partea culinară a respectivelor nunţi. Zeci de femei ale satului, adunate într-un garaj imens sau răsfirate prin curtea primitoarelor gazde care organizau nunta, printre copaci şi viţa-de-vie, toate împletind meticulos sarmale. Oale uriaşe, multe, multe, pline ochi cu ciorbe. Grătare pe care sfîrîia în miez de noapte carne, grătare de pe urma cărora un uriaş nor de fum pleca leneş spre cerul înstelat, cer ai cărui sfinţi musteau de pofte, probabil. Şi uite aşa începeau ploile – sfinţii salivau din plin, pare-mi-se.

Dar viaţa asta ne adună laolaltă şi cînd e vorba de necazuri, nu doar de bucurii, şi uite aşa ne strîngem împreună cînd cineva din familiile noastre pleacă dintre noi. Aproape aceeaşi organizare ireproşabilă culinară are loc şi în astfel de momente, fiindcă, nu-i aşa, nu se cade să nu mîncăm nimic. Probabil că multe dintre companiile mari de catering, dar şi firmele de organizare de evenimente ar putea lua lecţii oricînd de la femeile şi bărbaţii obişnuiţi care au grijă ca înmormîntarea să fie urmată de o masă „cum se cuvine“, în care „toată lumea să fie mulţumită“.

Bufetul suedez la el acasă

Însă nu sîntem singuri pe lumea asta, iar cînd e vorba de petreceri, constatăm că ne asemănăm mult unii cu alţii, pe Pămîntul ăsta uriaş ce ne găzduieşte poftele. Am avut norocul să mă plimb mult în ultimii 15 ani, ca jurnalist sportiv, apoi ca jurnalist culinar. Şi, vrînd-nevrînd (mai mult vrînd, trebuie să recunosc) am participat la multe petreceri, banchete sau cocteiluri, mai mici sau mai mari, în care mîncarea a fost în mintea (şi în gurile) tuturor participanţilor, fie ei englezi sau suedezi, filipinezi sau congolezi, portughezi sau vietnamezi.

Dintre toate aceste amintiri din ţări străine, cel mai mult mi-a rămas în memorie cea din Suedia, 1998. Poate pentru că am făcut cunoştintă cu celebrul bufet suedez la el acasă? Poate pentru că eram într-o perioadă de boom economic european (mai puţin în România şi alte cîteva ţări ex-comuniste), iar bugetul de mîncare pentru petreceri era nelimitat?

Ei bine, pe un vîrf de munte din staţiunea montană Are am trăit cea mai spectaculoasă experienţă culinară din viaţa de jurnalist sportiv. Imaginaţi-vă, vă rog, munţi de cutii de sucuri aşezate în formă de piramide mai înalte decît un om, peste doi metri. Imaginaţi-vă, iar, zeci de platouri uriaşe de somon afumat şi somon proaspăt, făcut la cuptor, toate adunate într-un şir indian ce se întindea pe zeci de metri. Şi imaginaţi-vă asta în contextul finalului de deceniu 10 al secolului trecut, cînd noi de-abia înţelegeam ce înseamnă uleiul de măsline şi cum arată un ananas natural, după nici zece ani de aşa-zis capitalism.

Experienţa irlandeză

În ultimii ani, de cînd am ales să locuiesc în Irlanda, mi-am făcut mulţi cunoscuţi din diferite zone ale lumii, Dublin fiind unul din cele mai cosmopolite oraşe europene, găzduind frăţeşte (şi liniştit, fără probleme importante) reprezentanţi din majoritatea statelor lumii. Unii la muncă, de la joburile cele mai grele pînă la cele din celebrele multinaţionale mondiale ce-şi au sediul european în Irlanda (ah, taxa corporativă irlandeză de 12%, pe care întreaga Europă, în frunte cu Franţa, încearcă să o dărîme), alţii la studii – Dublin fiind un impresionant centru universitar. Un an şi jumătate am muncit aproape zilnic alături de filipinezi şi thailandezi. Am fost şi la cîteva petreceri, acasă la unii dintre ei, sau organizate la final de program chiar în restaurantul în care eram angajaţi cu toţii.

Credeaţi că noi sîntem maniaci cu mîncarea la petreceri şi sindrofii? Păi, să-i fi văzut pe colegii mei asiatici cum se pregăteau pentru un astfel de eveniment! Filipinezii, veniţi în Irlanda cu familia întreagă, se întreceau în preparate cu influenţă spaniolă (paella, fructe de mare) sau în cele tradiţionale – în special dulciuri de culoare mov – create cu ajutorul unor rădăcinoase specifice ţării lor. O astfel de petrecere filipineză se desfăşoară cam aşa: se adună într-o casă 20-30 de oameni, de la copii la bătrîni, se cîntă şi se dansează, folosind absolut obligatoriu sistemul de karaoke, şi se mănîncă mai degrabă în stil de bufet. Thailandezii, tradiţional, veneau cu preparate făcute în wok, tăiţei şi legume, orez şi carne şi mult, mult, cu adevărat mult ardei iute. Am participat însă şi la cîteva petreceri sau banchete cu irlandezi în majoritate. Şi am constatat că nu mîncarea este vedeta principală, ca în cazul popoarelor mai sărace, ci băutura. La astfel de chefuri irlandeze mîncarea este frugală, fie comandată, fie cumpărată rapid dintr-un magazin sau o patiserie. Practic, nu contează prea mult.

Am stat să mă gîndesc, în timp ce mîncam, dacă dezvoltarea economică şi gradul de bogăţie materială ale unei ţări sînt invers proporţionale cu dorinţa şi cheful oamenilor din respectiva ţară de a găti tradiţional, de a găti pur şi simplu, de a face din mîncare un adevărat simbol al petrecerilor. Răspunsul? Nu-l ştiu sigur, probabil să fie aşa, probabil că popoarele încă „nedezvoltate“ la nivelul standard mondial să fie mai legate de simplitatea tradiţională de a pune, la propriu, mîna şi de a munci cu adevărat pentru mîncarea de pe masă.

În orice caz, fie că sîntem români sau suedezi, filipinezi sau englezi, brazilieni sau congolezi, mîncarea la petreceri reprezintă partea vitală a acestor evenimente. Că unii o pun pe primul plan, iar alţii pe plan secund, asta e deja altă discuţie. Însă vreau să vă spun ceva: mi-e dor de o sindrofie românească cu sărmăluţe, salată de boeuf, chifteluţe, friptură, cozonaci, prăjituri de casă. Să stau la masă, pur şi simplu, să mănînc ce vreau, cît vreau, să discut şi să rîd, să mă cert sau să glumesc în limba mea, să beau un vin alb sau un vin roşu, şi, în final, să las loc deserturilor. Păi, nu-i aşa?

Cristi Roman e jurnalist independent şi blogger culinar. În paralel este şi „chef“ într-un hotel de 4 stele din Dublin. În 2012 a publicat primul e-book românesc de călătorii culinare, împreună cu Gustos.ro.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Motivul absurd pentru care o vânzătoare a refuzat doi tineri. „Poate credea că îl folosiți la orgii“
Doi tineri, unul de 25, iar celălalt de 21 de ani, susțin că o vânzătoare a refuzat să-i servească și le-a cerut să vină însoțiți de părinți, deși aveau actele și puteau să demonstreze că sunt majori. De fapt, ei nici măcar nu au cerut țigări, alcool sau alte produse destinate exclusiv adulților.
image
Prețul amețitor cu care se vinde un garaj din lemn în Brașov: „E inclusă și mașina în preț?"
Un anunț imobiliar din Brașov pentru vânzarea unui garaj din lemn a stârnit ironii din partea românilor. Garajul de 22 metri pătrați din lemn costă cât o garsonieră.
image
Ianis, sufocat de Hagi: cum un părinte, „orbit“ de subiectivism, a ajuns să facă țăndări imaginea băiatului său
Managerul Farului a mai creat un caz, deranjat că selecționerul nu i-a titularizat băiatul în amicalele cu Irlanda de Nord și Columbia. Episodul lungește lista derapajelor unui părinte care persistă în greșeala de a-și promova agresiv fiul, mărind și mai mult povara numelui pe umerii acestuia.

HIstoria.ro

image
Bătălia codurilor: Cum a fost câștigat al Doilea Război Mondial
Pe 18 ianuarie a.c., Agenția britanică de informații GCHQ (Government Communications Headquarters) a sărbătorit 80 de ani de când Colossus, primul computer din lume, a fost întrebuințat la descifrarea codurilor germane în cel de Al Doilea Război Mondial.
image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.