Cine mai are nevoie de dileme?

Publicat în Dilema Veche nr. 836 din 27 februarie - 4 martie 2020
Cine mai are nevoie de dileme? jpeg

În 1997, într-una dintre primele zile ale primăverii, căutam pe o hartă a Bucureștiului (pe atunci nu existau GPS sau Google Maps) strada unde se afla redacția revistei Dilema și îmi făceam un traseu în minte: așadar, iau un troleu pînă în Romană, acolo schimb cu un autobuz, 131 sau 331, cobor la Piața Dorobanți, după care merg pe străduțele cu nume de capitale pînă cînd ajung undeva în apropierea statuii Aviatorilor. Traseul e perfect valabil și astăzi, doar că redacția nu se mai află acolo de multă vreme. Eram în clasa a XII-a la Mișu (Colegiul Național „Mihai Viteazul“), aveam și „marfa“ (cum spuneau ziariștii în anii ’90): un text de două pagini scrise de mînă, destul de caligrafic, despre adolescenții „zilelor noastre“ ale căror frămîntări nu le înțelege nimeni, despre generația mea, generația X. Aveam și ceva emoții, însă nu atît de mari ca în urmă cu șase luni, atunci cînd încercasem pentru prima dată marea cu degetul și mersesem cu un text asemănător la redacția revistei 22. Uneori mă întreb: ce-o fi fost în capul meu? Nu mă împinsese nimeni de la spate, părinții mei habar n-aveau ce urma să fac, nu mă sfătuisem cu ei, n‑a fost nimic imperativ, nu-mi spusese nimeni că trebuie să scriu la Dilema sau la 22, sinceră să fiu nici nu reușeam să citesc cap-coadă cele două reviste, unele texte mi se păreau prea complicate și mă plictiseau. Însă ambele reviste existau la noi în casă, se citeau săptămînal cu consecvență, știam cumva că toți oamenii de valoare ai momentului scriau la Dilema sau la 22. Așadar, ce-o fi fost în capul meu? Probabil că aveam încredere în mine și mă consideram un „om de valoare“, însă mai degrabă cred că voiam să mă exprim și nu aveam unde, pe vremea aia nu existau blog-uri sau Facebook, puteai cel mult să scrii în revista școlii. Îmi amintesc că Dilema era într-un fel mai cool decît 22 (deși cool nu se inventase încă), iubitul meu dintr-a unșpea se dădea interesant și intelectual plimbîndu-se cu revista sub braț pe bulevardul Magheru, ca el mai erau și alții, uneori cînd mai venea pe la mine începea să-mi citească articole cu voce tare, pe un ton grav, de om mare. Totuși, primele mele articole au fost publicate în 22, poate că nu îndrăznisem să merg din prima la revista aia cool care se numea Dilema, ceva mă intimidase. Însă în redacția de la 22 nu mă simțeam în largul meu, deși fusesem primită cu deschidere și prietenie, totuși o perspectivă aproape exclusiv politică asupra vieții era un pic cam mult pentru un copil de 18 ani, care voia și el să scrie despre generația lui, nu aveam repere, de multe ori se discuta despre personaje de dinainte de 1989 pe care nu le cunoșteam. Mă interesau mai degrabă chestiuni legate de „societate“, voiam să scriu despre rockeri și hippioți, despre găști și inegalități sociale, despre șanse și lipsa de șansă, despre școala care te îndobitocea, despre ce am priceput eu din comunism, cum era „înainte“ și cum a fost „după“. La Dilema mi-am găsit repede locul pentru că mi-am dat seama că puteam să scriu despre orice (și nu s-a schimbat nimic în privința asta), cu condiția să aibă coerență, să transmită o idee și, nu în ultimul rînd… să fie bine scris. Și încă de la primele ședințe de redacție, am avut o mică revelație – habar n-avusesem pînă atunci, însă mă recunoșteam drept un om cu dileme. Cel mai mult mă regăseam în titlul rubricii domnului Pleșu care mi se părea genial – „Nici așa, nici altminteri“, explica perfect toate îndoielile mele, nehotărîrea permanentă pe care mi-o condamnasem pentru că la școală „învățasem“ că trebuie să fim oameni determinați în tot ceea ce facem, să n-o scăldăm atunci cînd e timpul să luăm o hotărîre, oamenii nehotărîți sînt oameni slabi etc., iar mie mi se părea importantă tocmai amînarea momentului, întoarcerea problemei pe toate fețele și mai ales observarea nuanțelor. La Dilema mi s-a confirmat ceea ce bănuiam deja – peste tot, în societate, în viața publică, politică, chiar și în viața personală există nuanțe, nu verdicte, nimic nu este definitiv și nici categoric. Să ai o astfel de revelație, de confirmare, la 18 ani, îți poate schimba viața. În plus, la Dilema am întîlnit oameni „normali“. Oameni normali la cap, pe bune! Ceea ce era extrem de rar în anii ’90 (iar astăzi îmi vine să cred că astfel de oameni au dispărut cu desăvîrșire). Oameni care puteau purta discuții în contradictoriu uneori doar de dragul discuției, argumentînd fără ranchiună, fără resentimente, care nu credeau că dețin adevărul suprem. Iar astfel de discuții erau mereu creative, fie că era vorba despre legea pensiilor, despre economia mondială sau despre toaletele publice.

Au trecut 23 de ani de la publicarea primului meu articol în revista Dilema, nu m-aș fi gîndit niciodată că relația mea cu revista va fi una atît de lungă, aproape o viață de om. Însă uneori mă întreb: mai sînt oare același om cu dileme? Desigur că odată cu trecerea timpului orice entuziasm se mai temperează, aproape nimic nu mai reprezintă o noutate, lucrurile se repetă în buclă, intervine un manierism, o plafonare, de fapt o lipsă de chef. Nu mă mai interesează atît de mult „chestiunile sociale“, generația mea și cele care i-au urmat, șansele și inegalitățile, „m-am împăcat“ pe undeva cu regimul comunist și cu faptul că ne-a distrus pe toți. De fapt, sinceră să fiu, nu mă mai interesează mai deloc astfel de lucruri. După o vîrstă, dilemele – cîte or mai fi rămas – tind să migreze spre zona existențială. Vîrsta în sine devine o dilemă, trecerea timpului, așteptarea, inutilitatea, conștientizarea unei posibile ratări, întrebarea „La ce bun?“. Fostele dileme personale se transformă în regrete – de ce n-am plecat din țară la 20 de ani? de ce n-am făcut o facultate mai practică și mai profitabilă? de ce am continuat să scriu? pentru cine? Toate acestea au avut însă odinioară un sîmbure de „nici așa, nici altminteri“. Toate nuanțele pe care le descopereai cu bucurie și exuberanță în jurul tău, în societate, se mută în interior. Dar, de fapt, ce s-a ales de aceste nuanțe? În acești 23 de ani, am fost cu toții martorii dispariției lor, una cîte una, pînă cînd am ajuns să trăim într-o societate calpă, fără dileme majore, deci prea puțin interesantă. Toată lumea, pe Internet sau aiurea, deține adevărul suprem. Timpul ne este din ce în ce mai fragmentat și mai ușor de irosit, de pildă citim doar titluri, nu mai citim articole, nu mai avem răbdare să parcurgem un text mai lung de un paragraf, însă noi avem deja o opinie formată în privința oricărei probleme, așa că vom comenta în cunoștință de cauză, ne vom spune părerea. Vremea formatorilor de opinie a apus. La fel cea a mentorilor, nimeni nu mai vrea să fie discipolul nimănui, e umilitor și, în fond, noi știm mai bine decît ei. Noi știm. Toată lumea știe, nimeni nu mai vrea să afle. Sau dacă vrea să afle, o face doar pentru a-și confirma ceea ce știa deja. Intențiile bune se transformă în ideologie. Generozitatea se afișează pe Facebook și obține like-uri, faptele bune sînt doar exterioare și atît. Citeam de curînd un interviu cu o activistă de etnie romă, o lectură chinuită din cauza limbajului de lemn, dar am dus-o pînă la capăt. Pe lîngă discursul deja șablon despre rasismul care e în toate și despre faptul că românii trebuie să plătească pentru că străbunicii ei au fost robi, m-am lovit de multe ori de modul în care folosea termenul de „umanitate“, cît de mult a fost afectată „umanitatea“ ei de-a lungul timpului. Mi-am dat seama că termenul în sine a devenit extrem de confuz, nu se mai referă la oameni, la omenire, „umanitatea“ a devenit ceva strict personal. Totul e personal. Așadar, ce nevoie mai avem de dileme? Mai rămîne valabil acel „nici așa, nici altminteri?“. Poate că dilemele și-au pierdut rostul, însă de „normalitate“ tot mai avem nevoie ca să nu ne scufundăm cu totul. De acei oameni „normali“ care pot discuta o idee, care se pot certa fără să se certe și care nu sînt atît de siguri că dețin adevărul absolut. Mă bucur că, în redacția Dilemei vechi, încă fac parte dintre ei.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Ucrainenii au distrus un vehicul blindat rusesc rar, proiectat pentru a transporta liderii ruși în caz unui atac nuclear, biologic sau chimic
Ucraina a distrus un vehicul blindat rusesc rar folosit pentru prima dată la dezastrul nuclear de la Cernobîl .
image
Geamăna siameză Abby Hensel s-a căsătorit. Motivul pentru care femeile nu au recurs la operația de separare VIDEO
Una dintre cunoscutele gemene siameze Abby și Brittany Hensel și-a găsit dragostea adevărată. Conform Mirror, tânăra Abby Hensel, în vârstă de 34 de ani, s-a căsătorit cu Josh Bowling, asistent medical și veteran al armatei Statelor Unite.
image
Un român care a cumpărat de pe Facebook un permis fals de conducere s-a dus la poliție să-l reînnoiască
Un bărbat din Alba Iulia a fost condamnat la 4 luni și 20 de zile de pușcărie, pentru complicitate la fals în legătură cu permisul său de conducere.

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.