Există în tradiţia urbană românească o frecventă utilizare a împrumutului. De la „Vecino, dă-mi şi mie aspiratorul tău, că al meu s-a stricat“ şi „N-ai o juma’ de kil de făină, pînă la patru, cînd vine al meu să-l trimit la Alimentara“ (pe nou, Non-stop), la mai intelectualul „Împrumută-mi ceva amuzant de citit, că-s răcit şi n-am voie să ies din casă“ şi la frecventul „Dă-mi şi mie o sută pînă la leafă“. Pentru că în regimul comunist banul nu era niciodată capital, adică nu producea, avea statutul oricărui obiect: dacă tot stă degeaba, mai bine să-l folosim pe rînd (cu condiţia să nu-l uzăm prea tare). 
 
A existat, mai ales la începutul anilor 2000, o adevărată febră a creditelor – e drept, stimulată din plin de către bănci, prin reclamele agresive la celebrele „credite cu buletinul“. Ea a cuprins mai ales persoane tinere, pînă în 40 de ani, care se îndatorau pentru te miri ce – de la cumpărarea unui apartament pînă la haine „de fiţe“ sau mult-visate vacanţe în locuri pînă nu de mult interzise. Ulterior s-a dovedit că multe din aceste credite fuseseră peste puterile de plată, mai ales că nu era greu să te îndatorezi simultan la mai multe instituţii de credit. Oameni uşuratici? Inconştienţi? Nu neapărat. Lipsiţi de cultură financiară? Posibil. 
 
Tinerii respectivi acumulaseră frustrări în anii ’90, cînd inflaţia galopantă făcea iluzorie orice şansă de a achiziţiona un lucru mai însemnat. În plus, inflaţia îi învăţase că banul pe care nu-l cheltuieşti azi, mîine nu mai valorează nimic, deci orice reflex de economisire fusese temeinic anihilat. Urmaseră zece ani (1999-2008) de continuă creştere economică. Cei mai mulţi salariaţi erau obişnuiţi ca, măcar o dată pe an, să capete o majorare de salariu. Dacă-şi schimbau locul de muncă, era întotdeauna pentru a merge într-unul mai bine plătit. Cine nu-şi mai aminteşte, să consulte datele INS privind evoluţia salariului mediu (chiar calculat în dolari) din acea perioadă. Şi-atunci, chiar dacă împrumutul pe care-l făceai se traducea într-o rată cam la limita suportabilităţii, puteai fi sigur că peste unul-doi ani acea rată avea să reprezinte o sumă modestă în raport cu venitul tău. Pentru tinerii care intraseră pe piaţa muncii în anii ’90 şi s-au format ca adulţi în anii care au urmat, mitul zilei de mîine mereu mai bune era pe deplin justificat. Faptul că au venit ani cu diminuări ale salariilor şi pierderi ale locului de muncă i-a luat pe nepregătite şi a produs, după 2010, credite neperformante care însumează zeci de miliarde.
 
Sînt două mari categorii de îndatorare: cea făcută în scopul unei achiziţii majore sau a unor „cumpărături compulsive“ şi cea făcută pentru acoperirea cheltuielilor zilnice sau a unor datorii. Prima categorie de îndatorare e în principiu benignă, dacă plata ei poate fi făcută din veniturile viitoare. 
 
Cea de-a doua situaţie e mai periculoasă – dacă veniturile curente nu-ţi ajung pentru acoperirea nevoilor zilnice şi, să zicem, te împrumuţi pentru a completa suma de plată la întreţinere. Luna următoare vei avea de făcut o cheltuială în plus (plata datoriei), ceea ce înseamnă că veniturile şi cheltuielile fiind aceleaşi, diferenţa pe care va trebui să o acoperi printr-un nou împrumut va fi şi mai mare, generîndu-se o spirală a îndatorării. Campania agresivă desfăşurată de bănci pentru credite de consum acordate foarte uşor a avut un rol nefast tocmai pentru că a stimulat acest al doilea tip de îndatorare. 
 
Conform unui studiu realizat în 2011 de Mercury Research, există două tipuri de situaţii care fac ca cineva să ajungă în situaţia de a nu-şi mai putea plăti datoriile.
 
Prima situaţie este aceea în care cineva (o persoană, o familie), aflat într-o situaţie economic stabilă, contractează un credit a cărui plată în rate n-ar trebui să creeze probleme. Diverse evenimente pot însă destabiliza situaţia financiară – pierderea locului de muncă, o boală care necesită un tratament costisitor etc. –, astfel încît omul sau familia devin rău-platnici, cu consecinţele cunoscute. 
 
A doua situaţie tipică este cea în care pentru o persoană sau o familie, aflată deja într-o situaţie materială precară, apare o nevoie stringentă de bani. Nu-i neapărat nevoie să fie ceva dramatic, ca o boală gravă, e suficient să se strice acoperişul de la casă, ca fiul, student în ultimul an, să piardă bursa şi să trebuiască să plătească şcolarizarea. Omul nu va avea încotro, va fi obligat să se împrumute, deşi banii pe care-i cîştigă abia îi ajung să trăiască de la o lună la alta. Va spera că un miracol (o slujbă mai bine plătită, finalul fericit al unui proces de succesiune care trenează de ani) îl va ajuta să-şi plătească datoria. Cum miracolele nu se produc atunci cînd avem nevoie de ele, omul va îngroşa rîndul rău-platnicilor, în beneficiul firmelor de recuperare a creanţelor – un business ce prosperă în vremi de restrişte. 
 
Remarcaţi că nu am adus în discuţie tot felul de escroci sau aventurieri care contractează credite, aducînd garanţii supraevaluate, cu intenţia bine definită de a nu le plăti niciodată. Situaţiile pe care le-am descris nu au nimic extraordinar, se pot întîmpla oricui, mai ales în condiţiile perioadei pe care am convenit s-o denumim „criza financiară“. Cei care apar în statisticile BNR la rubrica „credite restante“ nu sînt nici ahtiaţi după consum, nici inconştienţi, nici imprudenţi. Sînt, pur şi simplu, un produs al crizei. 
 
Mircea Kivu este sociolog.