Cine/ce ne enervează

Publicat în Dilema Veche nr. 176 din 23 Iun 2007
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png

Magdalena BOIANGIU Mă enervează siguranţa opiniilor întemeiată pe ignoranţă şi pe sentimentul (fals sau real) al apartenenţei la o majoritate, dispreţul care decurge de aici; siguranţa şi dispreţul meu faţă de cei pe care îi detest din această cauză. Mă stresează calmul cu care societatea împinge tot mai departe limitele ticăloşiei acceptabile. Mă enervează foarte tare antisemitismul, în special cel amabil. Marius CHIVU Am enervări benigne ce decurg, cel mai adesea, din varii perplexităţi: mă simt jignit cînd domnişoarele cărora le ţin uşa în magazine nu spun mulţumesc (cam 7 din 10), nu pricep nervii şoferilor blocaţi în trafic (la ce se aşteptau?), îmi lasă un gust amar cărţile proaste promovate bine de către edituri, forumurile şi blog-urile unde toată lumea corectează/acuză/beşteleşte pe toată lumea (nu mai există respect; na, că am ajuns să vorbesc ca bunica!), mă revoltă cînd văd cît de proaste sînt serviciile Poştei Române, sînt furios pe doctorii care iau şpagă (pînă cînd?), ţiganii care vandalizează băncile din parc ziua în amiaza mare, dar cărora n-am voie să le zic în vreun fel ca să nu-i discriminez (aştept un ghid al libertăţii de exprimare sarcastică), ştirile cu sînge, spînzuraţii şi aruncaţii de la etaj nu mă mai afectează, căci am renunţat la televizor (mă uit doar la Top Gear, Brainiac şi pe VH-1), la fel şi cu politicienii, m-am resemnat: sînt venali, stupizi şi nu ştiu limba română, pînă şi naţionala de fotbal mi-a devenit indiferentă de cînd nu mai are un 11 de bază, de cînd nu mai înţeleg ce joacă, de cînd ştirile despre fotbal înseamnă bîrfe, şmenuri, şuşanele... Radu COSAŞU Mă enervează des şi acut acest scriitor (la care, ce-i drept, ţin într-o oarecare măsură), Radu Cosaşu. Matei FLORIAN Cel mai tare mă enervează cînd mă enervez din tot felul de nimicuri. În rest, suspecţii obişnuiţi sînt: armele nucleare, ţînţarii din miez de noapte, mîrlănia fără nuanţe, piticii pe creier, lupta pentru pace, clubul Steaua, durerile de dinţi. Stela GIURGEANU Vînzătoarea de bilete RATB şi revizia la apă caldă, strada care dezaprobă fusta mea că e prea scurtă şi ieşitul prea tîrziu, că sînt cîini, că uite-l şi pe-ăsta (sau pe-asta, după caz), că se bagă în faţa mea la coadă, dar mai bine fac implozie, că altfel iau bătaie, corectitudinea politică, dar şi rasismul unor minţi înguste, acceptarea pasivă şi indignarea între patru pereţi, apometerele şi repartitoarele, bolovanul lui Sisif şi patul lui Procust, telefonul care nu sună cînd îl privesc rugătoare şi faptul că de multe ori prefer să fiu cool decît sinceră, sinceritatea, care de multe ori te pierde. Dar mai presus de toate astea mă enervează că toate astea au ajuns să mă enerveze. Andrei MANOLESCU Nu suport nici un fel de intersecţie cu instituţii şi funcţionari ai statului sau ai administraţiei locale. Mă enervează campaniile de presă tendenţioase sau alarmiste. Ştiu şi că lucrul cel mai enervant pe care îl poţi face cuiva este să-i spui în mod irefutabil că, de exemplu, un obiect verde are de fapt culoarea roşie. Mai grav este dacă eşti şi şeful lui. Cezar PAUL-BĂDESCU Mi-e greu să răspund la întrebarea "ce mă enervează?", pentru că nu am enervări permanente şi fundamentale. În general, nu mă enervează nimic. Şi nimeni - faţă de persoanele detestabile am alte sentimente. Mă pot irita lucruri mărunte, de care mă lovesc în traiul cotidian, dar iritarea nu mă ţine mult şi uit toată povestea cînd cauza dispare. O durere sîcîitoare de măsea te enervează doar atît cît există, un ţînţar insistent doar atîta timp cît îţi dă tîrcoale. Cum ar fi să mă declar enervat de durerile de măsea pe care le-am avut vreodată sau de toţi ţînţarii de pe acest pămînt? Adina POPESCU Mai nou, mă enervează aproape tot. România "profundă" - cum spunea cineva -, dar şi cea superficială. Strada. Autobuzele blocate în trafic. Internetul. Cornişa blocului de vizavi pe care o văd în fiecare dimineaţă pe geam. Banii. Fiţele unora. Nervii altora. Timpul şi ceasurile. Orice tip de formular care trebuie completat. IBAN-ul. Hainele şifonate. Gătitul. Muzica dată prea tare. Ştirile. Compromisurile. Tramvaiul care nu mai vine. Rutina. Oglinzile care te arată mai gras decît eşti. Muncitorii care dorm pe bancă în părculeţ, "în timpul programului" şi vorbesc prin somn. Certurile aiurea-n-tramvai. Sînt un pachet de nervi, ce mai! Partea proastă e că nimeni nu mă crede... Iaromira POPOVICI Laşitatea neaoşă: de cîte ori se întrevede un conflict, oricît de neînsemnat, cu autoritatea, mulţimea, fie ea din faţa blocului sau dintr-un autobuz, se solidarizează cu aceasta, indiferent dacă are sau nu dreptate. Faptul că românii au tot timpul impresia că, dacă nu sînt agresivi şi dacă lasă pe altcineva în faţa lor, în orice situaţie, pierd ceva esenţial. Ipocrizia comună: mulţi se plîng, din principiu, de viaţă; nu contează cum o duc sau cît cîştigă în realitate. Cei care deschid geamul maşinii şi aruncă pe jos ţigara sau, pur şi simplu, o hîrtie, în mijlocul oraşului. Ştirile de la ora 5 şi catastrofele comentate: mulţii lor spectatori, români sadea, care se delectează cu orori, mimînd că ar fi îngroziţi. Simona SORA Mă enervează cărţile proaste, ediţiile proaste, traducerile proaste. Mă scoate din sărite jurnalismul cultural făcut pe colţul mesei şi din gîtul mîinii, eventual prin croşetarea articolelor altora şi, la limită, prin eliminarea semnăturii autorului. Mă înfurie, cam în aceeaşi măsură, şoferii care înjură şi-şi îmbăţoşează degetul mijlociu, precum şi tipul "bărbatului superior", atît de bine descris de Eliade în Oceanografie: "el are nevoie de adoratori, de consolatori, de spectatori, din cînd în cînd de aplauze. Preferă orice, egalităţii; preferă să rămînă Ťneînţeles», să fie înjurat, calomniat - dar niciodată egalul altuia. Oamenii pe care îi iubeşte el sînt morţi, sînt idoli; cînd iubeşte un contemporan, fiţi sigur că acesta e atît de Ťmare» încît a depăşit de mult statura umanităţii". Dan STANCIU Vremea care nu mai e vreme, ci un fel de burete plin cu multiple mizerii. Stîlcirea cuvintelor în bătaie de joc proastă. Aerul gros care s-a aşezat dincolo de ecrane, unde nişte indivizi alcătuiţi din trunchi şi glas emit (ca peştii într-un acvariu) şiruri nesfîrşite de bule nule. Amploarea pe care a luat-o burta în arhitectura unui trup, ajungînd să-i determine profilul. Miniaturizarea în galop, prin tehnica înghesuirii lucrurilor mari în spaţii continuu restrînse (astfel, întregul Mozart va fi cuprins într-un nasture, ba chiar într-o gaură de nasture). Mulţimile solizarizate (precar şi gregar) de rostirea vorbei "popor" în preajma grătarelor pe care sfîrîie carnea. Convingerea (voios împărtăşită de mulţi) că noi ăştia ştim tot şi că nu ne mai rămîne decît să aprofundăm ştiutul. Prizonieratul voluntar în ale zilei. Mînuirea fără minime precauţii (ca să nu spun cu gingăşie) a unor unelte prea fine pentru a le folosi grosolan. Alerta degradare a zonei de intim din fiecare. Nostalgic vorbind, înlocuirea cişmelei cu pet-ul. Alex. Leo ŞERBAN E simplu: personajul anonim din "balada" românească / viaţa noastră de zi cu zi, care nu poate trăi dacă nu moare capra vecinului (iar dacă nu moare, îi dă el cu piatra-n cap pînă moare!). Sînt pline forumurile ziarelor şi televiziunilor de astfel de frustraţi care, desigur, au existat dintotdeauna în "eterna şi fascinanta Românie", doar că vieţuiau ascunşi, cu capu-n noroi; democraţia i-a scos la suprafaţă - pe ei şi noroiul... Ruxandra TUDOR Mă deranjează lucrurile mărunte... Mă deranjează frigiderul meu care, mic din fabrică, devine din ce în ce mai mic şi mai neîncăpător pentru colecţia de 66 de magneţi cumpăraţi sau primiţi de la prieteni. Mă deranjează vecina de jos, de la parter, care urlă ca din gură de şarpe de fiecare dată cînd hrănesc guguştiucii - surogaţii mei de copil - care şi-au făcut cuib în castanul din grădina blocului. Parcă mă urmăreşte ea, doamna cu gura mare! Dar nici eu nu sînt mai prejos! Stau cu ochii pe ea şi aş vrea s-o înştiinţez pe această cale că de fiecare dată cînd pleacă de acasă, guguştiucii mei o domnesc! Na! Mă deranjează că niciodată nu ştiu să cojesc ouăle fierte aşa încît să mai rămînă măcar un sfert dintr-unul întreg. Mă deranjează că violetele africane - greşit numite, mi s-a explicat, de Parma - de acasă nu au înflorit niciodată, iar cele din redacţie s-au uscat la nici o săptămînă după ce le-am plantat. Mă deranjează că cititorul de la Electrica SA dispare în mai puţin de cinci secunde după ce sună la uşă, aşa încît sînt nevoită să-l urmăresc prin tot blocul pînă îl prind. Mă deranjează că în fiecare miercuri dimineaţă trebuie să plec către Radio cu cel puţin o oră jumate înainte şi să parcurg uşor-uşor şi hurducăit un drum pe care în condiţii normale l-aş face în cel mult 20 de minute. Mă deranjează că telefoanele îmi sună prea des şi, deşi de foarte multe ori nu am chef să vorbesc nici măcar cu mine însămi, trebuie să răspund. Mă deranjează oamenii care, deşi ştiu că nu se cade într-un anumit moment să răspundă, o fac totuşi cu un "Iartă-mă, dar nu pot să vorbesc acum" şi închid (!!!) - nu înţeleg de ce pînă la urmă mai răspund irosind degeaba cei cîţiva zeci de cenţi ai interlocutorului. Mă deranjează că tata şi-a cumpărat bicicletă şi de fiecare dată cînd ştiu că pleacă cu ea stau cu inima strînsă. Mă enervează? streseză? înfurie şi unele lucruri majore, dar, atîta timp cît nu am o soluţie, prefer să nu mă plîng şi nici să nu vi le spun. Mircea VASILESCU Ca simplu cetăţean şi conducător auto, mă stresează enorm traficul din Bucureşti: nu mai poţi fi stăpîn pe timpul tău, nu mai poţi ajunge nicăieri la timp, trebuie să te lupţi permanent pe viaţă şi pe moarte cu propriii concetăţeni pentru un loc de parcare sau pentru a traversa strada. Şi mă enervează primarul general, care apare senin la televizor şi povesteşte despre tot felul de proiecte care vor transforma Bucureştiul în "capitală europeană", dar în oraş nu se vede decît degradare şi sălbăticire. Ca om care se ocupă de editarea unei reviste, mă enervează starea primitivă a sistemului de difuzare a presei din România: revistele (dar şi cărţile) nu ajung/ajung greu la cei care le doresc. Şi, nu în ultimul rînd, mă enervează veşnicele lamentări naţionale că "se duce dracului rapiţa", că stăm prost, că "sîntem coada Europei" ş.cl. Devin (hélas!...) tot mai intolerant faţă de "specificul naţional" în sensul său prost: mă calcă pe nervi trăncăneala despre nimic a politicienilor, televiziunile care induc în popor o stare fatalistă şi isterică prezentînd cu lux de amănunte ciudăţeniile şi deviaţiile (ori silicoanele şi amantlîcurile vedetelor, ca să introducem şi categoria soft), irepresibila noastră capacitate naţională de a ne pierde în fleacuri şi de a nu vedea dincolo de bombeul propriilor pantofi. Pe scurt, mă enervează că în Românica zilelor noastre trebuie să faci eforturi consistente ca să trăieşti normal... Noroc că lucrez într-o redacţie inteligentă şi simpatică: este un bun antidot pentru toate enervările...

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Ucrainenii au distrus un vehicul blindat rusesc rar, proiectat pentru a transporta liderii ruși în caz unui atac nuclear, biologic sau chimic
Ucraina a distrus un vehicul blindat rusesc rar folosit pentru prima dată la dezastrul nuclear de la Cernobîl .
image
Geamăna siameză Abby Hensel s-a căsătorit. Motivul pentru care femeile nu au recurs la operația de separare VIDEO
Una dintre cunoscutele gemene siameze Abby și Brittany Hensel și-a găsit dragostea adevărată. Conform Mirror, tânăra Abby Hensel, în vârstă de 34 de ani, s-a căsătorit cu Josh Bowling, asistent medical și veteran al armatei Statelor Unite.
image
Un român care a cumpărat de pe Facebook un permis fals de conducere s-a dus la poliție să-l reînnoiască
Un bărbat din Alba Iulia a fost condamnat la 4 luni și 20 de zile de pușcărie, pentru complicitate la fals în legătură cu permisul său de conducere.

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.