Clasicismul modern

Publicat în Dilema Veche nr. 496 din 15-21 august 2013
Clasicismul modern jpeg

Indiferent de forma socială sau afectivă pe care o primeşte, muzica clasică e o prezenţă constantă în viaţa mea. Odată cu trecerea timpului, cu „experienţa“ şi cu bibliografia mai extinsă, învăţ să accept sau să mă bucur mai intens de feluritele faţete ale acestui fenomen. Încă îmi amintesc de mirarea copilărească în faţa primelor exerciţii pentru pian de Hanon şi de revolta ulterioară contra sistemului de învăţămînt care nu forma caractere artistice, ci, în principal, executanţi. Mă afectează puternic lucrurile pe care le aflu, citind sau discutînd, despre sistemul de management sau despre toată suita de practici, precar morale sau privitoare la onorarii, care se datorează star system-ului dezvoltat agresiv încă de la începutul secolului trecut. Mă înfior uneori la gîndul că „a te lăsa pur şi simplu în voia muzicii“ poate fi, pînă la urmă, invenţia unui manager întreprinzător şi, de ce nu, şi vizionar. „It takes art to make a company great“ spunea, în anii ’60, un reprezentant al unuia dintre cei mai mari producători de tutun.  

Din copilărie trebuia să pendulez între un cartier care, după Revoluţie, duduia de La Bouche şi „Lambada“ şi Liceul de Muzică „Dinu Lipatti“, unde orice altă muzică în afară de repertoriul clasic era privită ca „uşoară“ sau „decadentă“. Ruptura aceasta pe care o resimţeam la nivelul societăţii şi pentru a cărei existenţă nu aveam nici un răspuns – nici personal, nici din cărţi – m-a determinat să caut mereu diferite rezolvări vizavi de percepţia sau de tipologiile umane rezultate din contactul cu această artă. Astăzi mă gîndesc şi că Einstein on the Beach, creaţie semnată de Philip Glass şi de Robert Wilson – care, la Amsterdam, anul acesta, s-a bucurat de cinci reprezentaţii cu casa închisă –, n-o să reuşească poate nici în 100 de ani să trezească acelaşi interes aici. Poate acest lucru se datorează şi felului paradoxal în care chiar unii dintre specialişti se raportează la muzică: mi s-a întîmplat să aud vorbindu-se despre performanţa axiologică a UCMR (Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor din România), pentru ca un următor citat să fie „mă iubesc femeile, cum zice un cîntec din muzica uşoară românească.“  

Deşi recunosc necesitatea de a populariza muzica academică, nu pot accepta cu uşurinţă practica „de muzeu“ care ancorează repertoriul într-o continuă prezentare a lucrărilor de secole XVII-XIX. Mi se pare că, astfel, muzica acţionează doar ca refugiu al conştiinţei, comoditate şi, pînă la urmă, ca fals. Unele dintre motive pot fi uneori meschine: organizatorii se descurcă mai uşor cu un repertoriu baroc, de exemplu, care nu implică drepturi de autor, pe cînd, în situaţia pieselor de dată mai recentă, bugetul trebuie să includă şi astfel de plăţi. Cum în asemenea cazuri se merge pe principiul „mai bine să fie decît să nu fie deloc“, accesul către creaţia contemporană este aproape închis. Cînd apar iniţiative, ele se bucură de o susţinere moderată din partea instituţiilor, dar cînd întregul circuit cultural şi comportamental este unitar, publicul răspunde şi participă la evenimente. 

Prea uşor se instaurează complacerea într-o percepţie deformată, întreţinută şi de lipsa unei educaţii complete şi coerente, care să integreze contemporaneitatea atît în ce înseamnă repertoriu, cît şi ca obiceiuri şi practici. Mai cred şi că mulţi dintre cei din domeniul acesta nu se ridică la nivelul muzicii pe care au pretenţia că o interpretează sau o transmit, iar atunci rezultă decalaje uluitoare între om şi valorile pe care ar vrea să le reprezinte – lucru valabil atît în România, cît şi la nivel internaţional. Dacă – aşa cum scrie Jacques Attali (economist, primul preşedinte al Băncii Europene pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare şi autorul volumului Bruits: essai sur l’économie politique de la musique) – muzica are puterea de a fi nu doar expresia cea mai clară a unei societăţi, ci şi vocea care, profetic, îi anunţă metamorfozarea, situaţia în care se află muzica academică la noi nu indică tocmai prosperitate şi tonus.  
Pe lîngă multe lucruri care lipsesc şi din cauza cărora ne scăldăm într-o lentoare a percepţiei, nici limbajul caracteristic acestei arte nu este vehiculat în cercuri largi, iar atunci, din comoditate, ajungem să ne referim la „muzică clasică“ chiar cînd este vorba despre minimaliştii americani, fără a ne gîndi că Beethoven a trăit prin 1800, iar Steve Reich şi Philip Glass, de exemplu, sînt încă activi în momentul de faţă. În muzică, lucrul acesta se petrece cu o mai mare uşurinţă decît în alte arte (în literatură sau în film, chiar într-o discuţie relaxată, o atare exprimare ar fi privită cu condescendenţă). Reversul surprinzător: fini cunoscători de literatură sau de film rezistă cu greu sau nu au nici o legătură cu creaţii aparţinînd unor compozitori ca Xenakis, Cage sau Ligeti.

Tim Blanning vorbeşte despre triumful muzicii. Muzica s-a transformat în lumea modernă şi a contribuit la transformarea lumii. Înregistrările, de exemplu, au deschis o perspectivă nouă atît asupra standardului muzical, cît şi asupra publicului potenţial. De cealaltă parte se află unele soluţii ale producătorilor, menite să crească interesul publicului cumpărător; aşa se face că, pe parcursul vremii, Adagio-urile au devenit muzică de relaxare, despărţindu-se brutal de semnificaţia lor iniţială.  

Scriind, m-am întrebat dacă gîndurile mele pot fi folositoare sau sînt doar variaţiuni personale pe tema muzicii „clasice“. Mi-am amintit că, nu demult, doi părinţi, oameni de cultură, mi-au povestit de fetiţa lor cea mică; erau surprinşi că, la 3-4 ani, apasă clapele pianului şi ascultă. Se gîndeau să o „dea la muzică“. Simţeam că mi se adresează o întrebare, dar am lăsat-o fără un răspuns precis. Doar o forţă extraordinară te poate apropia de percepţia şi continuarea tradiţiei muzicii clasice, iar oamenii care sînt capabili de aceasta în România sînt foarte puţini. Poate acest articol să fie o continuare a conversaţiei.

Maria Balabaş este jurnalist şi muzician.

© Foto: Lucian Muntean

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Ucrainenii au distrus un vehicul blindat rusesc rar, proiectat pentru a transporta liderii ruși în caz unui atac nuclear, biologic sau chimic
Ucraina a distrus un vehicul blindat rusesc rar folosit pentru prima dată la dezastrul nuclear de la Cernobîl .
image
Geamăna siameză Abby Hensel s-a căsătorit. Motivul pentru care femeile nu au recurs la operația de separare VIDEO
Una dintre cunoscutele gemene siameze Abby și Brittany Hensel și-a găsit dragostea adevărată. Conform Mirror, tânăra Abby Hensel, în vârstă de 34 de ani, s-a căsătorit cu Josh Bowling, asistent medical și veteran al armatei Statelor Unite.
image
Un român care a cumpărat de pe Facebook un permis fals de conducere s-a dus la poliție să-l reînnoiască
Un bărbat din Alba Iulia a fost condamnat la 4 luni și 20 de zile de pușcărie, pentru complicitate la fals în legătură cu permisul său de conducere.

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.