Teoriile conspiraționiste ne-au însoțit specia cam de la origini și au avut ca obiect sau subiect mai toate faptele și acțiunile noastre, fie ele mai însemnate sau mai puțin însemnate. Practic, oricine poate deveni generator al unei teorii conspiraționiste. Mai mult, aceste teorii sau ipoteze au, în general, darul de a capta atenția unui număr însemnat de oameni și ajung, dacă‑s bine alcătuite, construite și manevrate, să creeze singure sisteme de credințe din care cu greu se mai poate ieși la lumină. Poate că lucrul acesta ține de nevoia de mit a speciei. Pe de altă parte, asemenea teorii apăreau și apar dintr-o nevoie firească de a explica și simplifica evenimente și fapte altminteri greu de descifrat și de înțeles de către majoritatea oamenilor.

Dar nu doar individul obișnuit și comun, care e mai ușor de atins, poate deveni adeptul unei ipoteze conspiraționiste, ci și oameni din posturi-cheie în societățile lor. Winston Churchill vorbea – în numărul din 8 februarie 1920 al Illustrated Sunday Herald – despre o conspirație evreiască mondială care avea ca obiectiv demolarea civilizației umane existente și construirea unei lumi încremenite, bazate pe resentiment și pe inegalitate. În tot acest ghiveci, Churchill aruncase la grămadă ideile lui Weishaupt, pe Marx, Troțki, Bela Kun, Rosa Luxemburg și pe Emma Goldman. Alt exemplu celebru ar putea fi senatorul McCarthy care, în 1951, a susținut în cadrul Congresului un discurs în care afirma fără echivoc existența unei „conspirații la o scară enormă“ menită să distrugă lumea așa cum o știm, dar și intenția lui de a devoala această conspirație. Mai departe, știm ce a urmat, „vînătoarea de vrăjitoare“ care a bîntuit America anilor ’50. (Cele două exemple de mai sus au fost luate dintr-o carte foarte interesantă, intitulată Conspiracy Theories: A Critical Introduction, scrisă de Jovan Byford și pe care o recomand celor interesați de fenomen.)

Firește, nici explorarea spațiului cosmic nu avea cum să fie scutită de apariția și dezvoltarea unor teorii conspiraționiste. Bunăoară, se spunea cîndva că Gagarin n-a murit într-un zbor de antrenament, ci a fost asasinat la ordinul direct la lui Brejnev, care era gelos pe popularitatea cosmonautului, sau chiar că a fost răpit de extratereștri. În general, cînd se întîmpla un accident sau o catastrofă nu erau de vină niște șaibe sau cabluri electrice prost dimensionate ori o eroare umană, ci altcineva sau altceva. Acel altcineva sau altceva trebuia să fie înecat în mister și, de regulă, cît mai gogonat. Explicațiile simple nu-și aveau și nu-și au locul într-o teorie conspiraționistă. Pentru a avea succes, un adept al acestor teorii trebuie să arunce cît mai departe briciul lui Occam, ca un act de abjurare de la rațiune.

De departe, cele mai zemoase teorii conspiraționiste legate de spațiul cosmic au fost cele care au pus în discuție cele șase aselenizări reușite din cadrul programului spațial american Apollo. În general, se afirmă că oamenii n-au ajuns niciodată pe Lună și, în cadrul seturilor de ipoteze conspiraționiste, sînt oferite o sumedenie de motive pentru care aselenizarea era (și este) o imposibilitate.

Eludări şi demontări

Astronauții n-ar fi supraviețuit traversării centurilor Van Allen, se susține apăsat. Aceste centuri sînt zone din vecinătatea Pămîntului în care se regăsesc particule de înaltă energie și încărcate electric, adică protoni și electroni proveniți din vîntul solar. Conspiraționiștii spun că navele Apollo ar fi trebuit să fie blindate cu straturi groase de plumb – chiar de doi metri, după unele surse – ca mijloc de protecție. Or, un blindaj de plumb ar fi făcut imposibilă lansarea, fiind prea masiv. Prin urmare, raționamentul e simplu: astronauții n-au trecut de centuri, în cel mai fericit caz doar s-au învîrtit în jurul Pămîntului. Imbatabil argument, așa-i?

Așa ar fi fost, dacă lucrurile n-ar fi stat altminteri. Ar fi fost necesar un blindaj de plumb doar dacă navele Apollo ar fi trebuit să treacă printr-o barieră de radiații de origine electromagnetică și de înaltă energie, adică fotoni gamma sau raze X. Dar în renumitele centuri, după cum am spus, pericolul venea de la protonii și electronii capturați de cîmpul magnetic terestru. Aceste particule ionizante, cu energie cinetică foarte mare, pot pune în pericol viața unui astronaut doar dacă sînt în cantitate foarte mare și pe o durată de expunere îndelungată. Protonii, particule mai masive, puteau fi blocați ușor atît de pereții de aluminiu ai navelor Apollo, cît și de rășina epoxidică din care era alcătuit scutul termic. Electronii din centuri, în schimb, cu o putere de penetrare mai mare, pot străbate fără probleme centimetri de țesut. Dar din pricina masei mici, pagubele produse de aceștia unui organism viu sînt relativ mici. De asemenea, un strat subțire de polietilenă îi poate absorbi fără probleme. Iar navele Apollo dispuneau de un blindaj adaptat exact acestor două particule.

Dacă navele ar fi fost blindate cu plumb, bombardamentul electronilor ar fi generat o radiație suplimentară care ar fi putut pune în pericol viețile astronauților. Un strat gros de doi metri de plumb poate fi folositor în caz de atac nuclear, dar condițiile generate de o explozie atomică sînt mult diferite de cele din centuri. În fine, drumul prin centuri a durat cam trei ore și jumătate la ducere și două ore și jumătate la întoarcere, iar traiectoria navelor Apollo a fost astfel calculată încît să evite prima centură, cea mai periculoasă, care se întinde la latitudini mici deasupra ecuatorului. De altfel, astronauții au primit o doză mai mare de radiații în decursul zborului și în timpul misiunilor pe Lună decît în timpul traversării centurilor Van Allen. Un lucru mai puțin cunoscut este faptul că, și în unele zboruri ale navetelor americane, astronauții au trecut de mai multe ori prin diferite regiuni ale centurilor. Rezultatul? S-au întors teferi înapoi.

Desigur, nu doar centurile au fost calul de bătaie al conspiraționiștilor. S-au invocat o mulțime de fapte care să demonstreze că, de fapt, zborurile spre Lună fuseseră înscenate pe Pămînt de către guvernul SUA prin NASA. Lipsa stelelor pe cerul selenar, steagul care flutură, umbrele nefirești pe solul lunar, fotografiile au fost trucate, filmările au fost regizate și realizate de Stanley Kubrick și așa mai departe. Mare parte dintre acestea pot fi demontate ușor folosind cîteva elemente de logică și manualele de fizică de liceu. E drept, explicarea traversării centurilor Van Allen fără probleme presupune cunoștințe ceva mai avansate de fizică, dar e perfect inteligibilă pentru oricine are o minimă educație.

Este interesant de observat cum teoriile conspiraționiste evită cu deosebită grijă faptele stînjenitoare. Spre exemplu, traiectoria balistică a prafului selenar azvîrlit de pașii astronauților sau de roțile vehiculelor aduse de aceștia. Praful se comportă nefiresc pentru condițiile de pe Pămînt, dar absolut normal într-un mediu fără atmosferă, așa cum este la suprafața Lunii. Încercarea de a susține că filmările s-au petrecut pe Pămînt, într-o barocameră enormă, vidată, vine în contradicție flagrantă cu steagul care flutură. Fie s-a filmat în vid, pe Pămînt, fie în atmosferă. În realitate, ambele au fost filmate pe Lună. Praful se comportă așa cum se și aștepta în vid, la o gravitație de șase ori mai mică decît pe Pămînt, în vreme ce steagul flutură din pricina inerției și sub acțiunea mișcării tijei atunci cînd astronauții se străduiau s-o fixeze în sol. Lipsa stelelor de pe cerul selenar poate fi explicată imediat de un fotograf cu oarece experiență și care știe foarte bine ce înseamnă jocul timpilor de expunere și al diafragmelor. Celebrele camere Hasselblad ale astronauților fuseseră adaptate pentru fotografii în condiții normale de iluminare, iar nu pentru astrofotografii. În plus, chiar și astronauții au recunoscut că n-au văzut stele pe cerul Lunii. Motivul? Lumina strălucitoare a soarelui. Nu vă grăbiți să spuneți că mărturia lor e una mincinoasă. Înseamnă că nici astronauții și cosmonauții de pe Stația Spațială Internațională n-au fost vreodată în cosmos, pentru că nici ei nu au văzut sau n-au fotografiat stelele atunci cînd stația era luminată de Soare (sublinierea mea).

Un alt lucru pe care conspirațiile selenare nu-l iau în discuție este cantitatea mare de roci selenare aduse pe Pămînt. Astronauții au adus pe Pămînt 382 de kilograme de sol lunar. Parte din acestea au fost puse de NASA la dispoziție tuturor guvernelor și organizațiilor interesate de studierea lor. Mai mult, sovieticii au reușit, cu ajutorul sondelor automate Luna 16, Luna 20 și Luna 24, să aducă pe Pămînt 300 de grame de regolit selenar. Mostrele sovietice, odată comparate cu cele americane, au arătat ceea ce era de așteptat: erau similare ca structură și caracteristici și aveau aceeași origine – Luna.

Alt fapt eludat de conspiraționiști este cel legat de comunicațiile radio dintre navele Apollo și Pămînt. Acestea nu s-au realizat strict între Houston și nave, ci au trecut, din pricina rotației Pămîntului, prin diferite stații-releu răspîndite pe întreg globul. Aceste stații-releu erau operate de profesioniști, alții decît cei americani, de tehnicieni capabili să‑și dea seama că preluau semnale radio dinspre Lună și nu din altă parte. De altfel, primele imagini video de pe Lună, în cadrul zborului Apollo 11 din iunie 1969, au fost recepționate de stația de urmărire de la Honeysuckle Creek din Australia. În cadrul programului Apollo au fost angrenați, direct sau indirect, 400.000 de savanți, ingineri și tehnicieni, iar o parte dintre aceștia nu erau din Statele Unite. Să organizezi o conspirație mondială cu atîția oameni chiar este o performanță, nu-i așa?

Să nu uităm că, de fapt, americanii au trimis cu succes pe Lună nu mai puțin de șase echipaje. Una e să înscenezi o misiune, să zicem că urmele se pot acoperi mai ușor în acest caz, dar să înscenezi în decurs de trei ani șase misiuni, după ce deja ți-ai asigurat succesul de imagine, e oarecum împotriva firii și a logicii. Dar nu în lipsa de logică se împiedică teoriile conspiraționiste. Dimpotrivă. Recursul la jumătăți de adevăruri, la scoaterea din context a evidențelor, la manipularea convenabilă a faptelor, toate acestea au darul de a obține un scenariu pe care conspiraționistul e pregătit și dorește să și-l însușească. Elementele de pseudoștiință pe care adeptul conspirațiilor le acceptă cu entuziasm îi conferă acestuia sentimentul că face parte dintr-un cerc restrîns, de inițiați, care știu dincolo de orice dubiu cum stau lucrurile cu adevărat. Am văzut în decursul timpului, discutînd cu oameni altminteri educați, cu destule lecturi la activ, cum argumentele logice împotriva conspirațiilor se loveau de un blindaj solid, de doi metri de plumb grosime, aș zice. Spectaculos pentru mine a fost faptul că, odată ce reușeam să demontez ceva din sistemul de credințe de care dispunea adeptul, acel sistem se regenera la loc prin alte construcții, poate și mai aberante. Ca o metaforă, e ca și cum cineva încearcă să adauge deferente și epicicluri peste epicicluri la sistemul ptolemaic, complicînd construcția dincolo de orice imaginație, doar de dragul de a respinge eleganța și robustețea sistemului copernican.

Dovezile directe și indirecte de atunci ale aselenizării, multiplicate de dovezile indirecte de azi – spre exemplu, imaginile capturate în ultimii ani de Lunar Reconnaissance Orbiter (NASA) și de sonda japoneză SELENE (JAXA), care arată fără dubiu urmele lăsate de astronauți pe suprafața Lunii –, nu-s suficiente pentru un adept al conspirațiilor. Și nici n-ar avea cum, pentru că, dacă le-ar accepta, atunci întregul lui sistem de credințe s‑ar spulbera, iar el s-ar trezi al nimănui.

Diferite sondaje efectuate în Statele Unite și în Marea Britanie dau un procent semnificativ de adepți ai conspirației lunare. Astfel, în SUA cam 24%, iar în Marea Britanie 25% din repondenți sînt de părere că NASA a înscenat în totalitate cele șase zboruri Apollo care au ajuns pe Lună și au aselenizat. În România, procentele ar putea sta mult mai nefavorabil. Cum de este posibil așa ceva în secolul XXI? Cui servesc aceste teorii, cum apar și cine le generează? La aceste întrebări ar putea să răspundă foarte bine atît sociologii, cît și psihologii.

La întrebarea simplă „Crezi că oamenii au ajuns pe Lună?“, eu prefer să răspund la fel de simplu: „Nu cred. Știu că au ajuns“. Nu e nici un fel de aroganță aici. E doar știință și informație. Care informație e la doar un click distanță. Trebuie doar să vrei să dai acel click. 

Marian Truţă este scriitor. Cea mai recentă carte publicată: romanul Omul care s‑a jucat cu lumea, Editura Tritonic, 2018.