Constelația Alex. Leo Șerban

Publicat în Dilema Veche nr. 824 din 5–11 decembrie 2019
Constelația Alex  Leo Șerban jpeg

Orice critic își dorește, bănuiesc, să fie urmărit: opiniile sale să aibă greutate, textele sale să fie căutate și citite, ocazionînd un dialog de calitate cu publicul etc. Cîți dintre ei însă – în vremuri în care critica, și-așa firavă, e trunchiată și relegată tot mai spre margine, să nu cumva să „deranjeze“ – ajung într-o asemenea poziție? La noi, în comunitatea noastră subțire și veninoasă de critici de film – „țară mică, mese puține“ –, norocoșii care au prins un scaun sînt forțați să țină cu dinții de el, altfel riscă să dispară de pe radar și să nu se mai audă de ei. Prinzînd o conjunctură istorică favorabilă, Alex. Leo Șerban s-a menținut mai mereu deasupra acestor meschinării intestine – și, deși treptat a ajuns o figură impozabilă în domeniu, nu a lăsat impresia unui personaj intimidant.

Incontestabil, Leo – așa cum i se spunea – a reușit performanța de a se face iubit: multe generații și-au făcut educația cinematografică cu el; mulți au îmbrățișat autorii – Von Trier, Van Sant, Haneke, Greenaway – canonizați de el; mulți i-au apreciat condeiul plin de zvîc, bonomia, impresia că se simțea ca acasă pe orice teren publicistic, indiferent de cerințe; pînă aici, cu toții sîntem de acord. Analizînd la rece, însă, reputația lui ALȘ n‑a fost un „miracol neașteptat“ – ca să parafrazez titlul unei lucrări despre cinema-ul românesc –, ci o potrivire de factori; la fel cum judecățile și analizele lui, e și normal, n-au fost întotdeauna infailibile, așa cum s-a lăsat uneori impresia. Într-un articol de pe Scena9, Luiza Vasiliu spunea că „Leo a fost cel mai tare critic de film de la noi“. A fost, într-adevăr? Și în ce sens? Pentru a pune această problemă, fie și-n treacăt, e nevoie să trecem de bariera paralizantă a elogiilor la care se opresc, în genere, mai toate tentativele de a-l recepta critic. Înainte de asta țin însă să dau un ocol autobiografic.

Cum să răspund la invitația Anei Maria Sandu – de a scrie despre ce a însemnat pentru mine scriitura lui ALȘ – altfel decît oblic? În aprilie 2011 aveam 12 ani și nu mă gîndeam mai deloc la cinema (e și vina școlii românești aici, dar nu intru în detalii). Fac parte din generația post-Alex. Leo Șerban. Poarta mea – și cred că și a altora de aceeași vîrstă – de intrare în Cinema n-a fost De ce vedem filme?, ci Lucruri care nu pot fi spuse altfel, studiul lui Andrei Gorzo despre Noul Val Românesc. Aceste două lucrări sînt, ca și autorii lor, cum nu se poate mai diferite între ele, dar ambele reprezintă vîrfuri în raport cu starea gîndirii autohtone despre cinema în două momente distincte: începutul anilor 2000 vs începutul anilor 2010. Cartea lui ALȘ se adresează unei pături largi de interlocutori, de la cinefili la curent cu trend-urile în materie la amatori de eseistică relaxată. Gorzo, în schimb, își duce cartea înspre zona rarefiată a specialiștilor – îți trebuie ceva antrenament pentru a-i cuprinde mizele – și marchează, aș zice, tendința de desprindere de publicul larg a discursului articulat, analitic, formalist despre cinema (ceva ce în SUA, bunăoară, s-a petrecut acum destulă vreme). Între aceste două poziții s-au negociat mai toate tipurile de scriitură-despre-cinema care au apărut la noi în ultimii ani.

ALȘ nu a atins niciodată nivelul de „acribie criticărească“ (preiau sintagma dintr-o cronică de-ale sale) – sau cel de exigență academică – pe care Gorzo îl arată în paginile sale. Răsfoind acum cîteva zile cărțile lui despre film, îmi e clar că nici n-a fost interesat de așa ceva. ALȘ e, pur și simplu, altă specie de intelectual, una – dacă ar trebui neapărat categorisită – mai aproape de modelul francez care, chiar și la ora actuală, propune un discurs despre cinema mult mai suplu, mai „senzual“ față de obiectul de studiu, îngăduind licența poetică și excursul vag-filosofic. ALȘ a fost, precum criticii francezi André Bazin și Serge Daney, neîncetat preocupat de transmiterea cunoașterii – și nu doar de cunoaștere în sine: e ceva deopotrivă nobil, generos și pedagogic într-o astfel de atitudine care caută să genereze dialog și cunoaștere tocmai prin contactul cu publicul (preluînd sintagma chiar de la Daney, Gorzo îl descria pe Leo ca passeur). În lipsa cinecluburilor arhipline din perioada lui Bazin – care putea să intermedieze în carne și oase, aproape zilnic, contactul unor grupuri eclectice de muncitori din uzine, studenți din facultăți etc. cu filme importante –, Leo a recurs la publicistică: cît mai multe texte, în cît mai multe outlet-uri. Ca și Daney, ca și Bazin înaintea sa, scriitura lui ALȘ e complexă: flexibilă, alertă, plină de aforisme și formule fericite, care stau în picioare după atîta vreme – dar niciodată călîie, plicticoasă: păcatul cel mai mare al criticii noastre de azi.

ALȘ a avut norocul să prindă o perioadă înfloritoare în cinema-ul mondial, și una de tranziție dinspre „un cinematograf care nu există“ către Noul Val în cinema-ul autohton. Mi-a rămas în minte din liceu, atunci cînd îi citeam cărțile, finalul unei depeșe despre Marfa și banii, în care spunea că mizează pe Cristi Puiu – închipuiți-vă, un necunoscut – „cu ambele mîini“. Acum cîteva zile am recitit o diatribă antologică, din care extrag un pasaj: „Eternitatea și o zi e despre «marile teme». […] Ca-ntotdeauna la Angelopoulos, solemnitatea îngheață orice trăire, lentoarea adoarme orice firesc“. Mi-au trebuit ani să ajung la o concluzie similară – să văd filmele cu această maximă provocatoare în gînd –, dar acum două luni am scris într-un text: „filmul se împotmolește definitiv în manierism – vrînd parcă să dovedească cu orice preț că e descins din Marea Artă“, iar bucla s-a închis. Leo a avut și omisiuni – cinema-ul taiwanez sau Noul Val Argentinian nu apar în scrierile sale –, după cum a avut și orbiri – vezi cinema-ul iranian, pe care l-a desconsiderat, dar care este, în viziunea multora, cel mai important curent cinematografic al ultimelor decenii. Însă scriitura sa fină înseamnă mult mai mult decît suma textelor individuale care o alcătuiesc. „Cel mai tare critic de la noi“? Nu știu. Dar oare contează?

 Foto: M. Grecea

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Nu suntem egali în fața bolilor: care sunt românii care nu vor plăti suprataxă pe concediu medical
Politicienii și-au făcut calculele și au decis că nu suntem egali în fața bolilor. Mai exact, PSD și PNL lucrează la o ordonanță de urgență prin care încearcă să elimine supraimpozitarea concediilor medicale doar în cazul anumitor pacienți
image
„Lâna de aur”, cel mai scump material textil natural din lume. Firul de Vicuña se vinde la gram, la fel ca aurul
Firul de Vicuña, recoltat o dată la doi sau trei ani în cantități limitate, se distinge ca fiind cel mai rar și scump fir din lume. Cu o grosime de 12 microni, comparabilă cu cea a aurului, este comercializat la gramaj, se vinde la prețuri exorbitante și presupune un proces de producție meticulos.
image
Decizie radicală pentru „Tesla de Cluj”. „Dacă ziceam că e produsă în Elveția, clienții ar fi sărit s-o cumpere cu 450.000 de euro”
Echipa proiectului a luat o decizie importantă: va regândi „Tesla de Cluj” într-o variantă mult mai ieftină. „Probabil că dacă ziceam că mașina este produsă în Elveția, clienții ar fi sărit să o cumpere cu 450.000 de euro”, susține Florin Dehelean, unul dintre investitori

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.