Despre Bucureşti spunem, de mult, cam aceleaşi lucruri: că e oraşul nostru, îl iubim şi îl detestăm în acelaşi timp, îl înţelegem şi îl scuzăm, dar nu prea-i dăm nici o şansă de transformare cu adevărat semnificativă. Da, s-a schimbat cîte ceva, dar, evident, nu în punctele esenţiale: a mai apărut cîte o casă nouă, cu o arhitectură agreabilă, cîte una dintre cele vechi a căpătat un nou look, mai puţin prăfuit, "zgîrie-norii" neaoşi se iţesc pe ici, pe colo, mai vezi cîte un pătrat de spaţiu verde... Dar în Bucureşti nu avem încă locuri în care să adăstăm, să ne simţim pur şi simplu bine, relaxîndu-ne şi uitîndu-ne în jur, aşa cum se întîmplă în Braşov, Sibiu, Timişoara... Centrul istoric e acelaşi amestec derizoriu, de ani buni încoace; singura schimbare, pînă acum, este închiderea circulaţiei, ceea ce a fost în detrimentul afacerilor din zonă. Abia acum Primăria începe să refacă infrastructura în zona-pilot; pînă la refacerea clădirilor mai e drum lung. Dar, aflăm de la arhitecţii care au colaborat la prezentul număr, centrul Bucureştiului nu poate fi, în nici un caz, redus la cel istoric. Piaţa Revoluţiei, un alt punct central important, este obiectul altor controverse legate de reamenajarea ei: acestea se bazează, în general, ca şi în cazul catedralei Sf. Iosif, pe invazia clădirilor noi, înalte, eficiente, dar nepăsătoare faţă de spaţiul din jur şi de efectele nocive asupra acestuia. După cum aflăm de la un reprezentant al administraţiei locale (Andrei Chiliman, primarul sectorului 1), dar şi de la unul dintre arhitecţii prestigioşi ai Capitalei (Şerban Sturdza), există o goană după construcţii rapide şi profitabile, uşor de autorizat de către o legislaţie permisivă şi ambiguă. Întrebaţi despre restaurarea clădirilor, aceleaşi voci autorizate spun că, pînă acum, cele care s-au făcut nu sînt cu adevărat serioase, ci mai curînd cosmetizări de faţadă. În ceea ce priveşte parcurile şi spaţiile verzi, acestea, pe de o parte, se construiesc, pe de alta sînt vandalizate sau, mai subtil, "ronţăite" (expresia îi aparţine dlui Sturdza) de construcţii aşa-zis ecologizante. Nici cu circulaţia nu stăm mai bine: degajarea ei se poate face doar prin nişte pasaje subterane, a căror construire durează ani. Una peste alta, o imagine nu prea idilică. Şi aceasta poate fi exploatată: ne complacem în ideea că oraşul nostru e dominat de haos şi că nu se poate face aproape nimic. Din fericire, nu toţi cei solicitaţi să colaboreze la acest număr gîndesc aşa. Există şi optimişti. Există şi planuri. Promitem să revenim. (I. P.)Mulţumim doamnei arhitect Irina Popescu-Criveanu pentru ajutorul acordat la realizarea acestui număr.