„Pe vremea aceea am auzit pentru întîia oară de numele lui Goethe, procurîndu-mi, pentru început, un volum din poeziile sale. Am citit și am răscitit cîntecele lui, simțind o încîntare pentru care nu găsesc cuvinte ca să o descriu. Mi se părea că abia atunci începeam să mă trezesc și să devin cu adevărat conștient și că în cîntecele acelea se oglindeau toate simțămintele mele, simțăminte care pînă acum îmi erau necunoscute. În afară de asta, nu mă loveam de nimic care să-mi fi părut straniu sau savant în așa măsură încît capacitatea mea omenească de a gîndi și de a simți să nu-l fi putut înțelege și nu întîlneam nicăieri nume de zeități străine și învechite al căror tîlc să nu-l fi cunoscut. Găseam, dimpotrivă, inima omenească și toate năzuințele ei, cu fericirile și durerile ei, găseam întreaga fire germanică limpede ca lumina zilei, precum și o realitate pură înfățișată într-o blîndă transfigurare.

Săptămîni și luni în șir am trăit în lumea acestor cîntece. Apoi, am izbutit să capăt Wilhelm Meister, după aceea biografia lui și, în cele din urmă, operele sale dramatice. Pe Faust, însă, ale cărui hăuri ale naturii și stricăciunii omenești mă făceau la început să mă înspăimînt, dar a cărui fire plină de tîlcuri și de taine mă atrăgea necontenit, îl citeam neabătut în zilele de sărbătoare. Admirația și dragostea mea creșteau cu fiece zi; nopți și zile întregi zăboveam copleșit citind aceste opere; ajunsesem să nu mai gîndesc și să nu mai vorbesc despre nimic altceva decît despre Goethe.”

„Am continuat să-l citesc pe Schubart, mi-a spus astăzi Goethe; e, fără îndoială, un om de seamă și, dacă interpretezi pe limba ta cele scrise, găsești multe lucruri excelente. Teza principală a cărții sale e să arate că există, în afara filozofiei, și un alt criteriu de judecată, și anume acela al bunului-simț, și că arta și știința au înflorit, independent de filozofie, cel mai bine acolo unde forțele naturale omenești s-au putut desfășura cît mai liber. Aceasta înseamnă cu adevărat a da apă la moara noastră. Întrucît mă privește, am căutat întotdeauna să nu mă las prins în mrejele filozofiei, punctul de vedere al bunului-simț fiind și al meu, așa că Schubart confirmă ceea ce am spus și am făcut o viață întreagă.

Ceea ce nu-mi place la el e că unele lucruri le cunoaște mai bine decît le exprimă și că, prin urmare, nu procedează totdeauna absolut corect. Și el, la fel ca Hegel, amestecă religia creștină cu filozofia, deși ea n-are ce căuta acolo. Religia creștină este o înjghebare puternică, de sine stătătoare, care a ajutat mereu, într-o epocă sau alta, omenirea decăzută și suferindă să se ridice. Și, odată ce-i recunoaștem această influență, înseamnă că stă deasupra filozofiei și n-are nevoie de sprijinul acesteia. Tot așa, nici filozoful n-are nevoie de autoritatea religiei pentru a putea dovedi anumite învățături, cum e, de pildă, aceea a continuității eterne. Omul e bine să creadă în nemurire; el are dreptul acesta, care corespunde firii lui, după cum e îndreptățit să se bizuie și pe făgăduieli religioase. Cînd însă filozoful încearcă să scoată dovada nemuririi sufletului nostru dintr-o legendă, lucrul acesta e neconvingător și nu înseamnă mare lucru. Convingerea continuității noastre izvorăște, după mine, din noțiunea de activitate; căci, dacă sînt neîncetat activ pînă la sfîrșitul vieții mele, și natura are obligația să-mi hărăzească o altă formă de existență dacă cea de față nu mai e în stare să-mi satisfacă spiritul.

Am simțit cum, la auzul acestor cuvinte, inima îmi zvîcnește de admirație și iubire.

Niciodată, mi-am spus, n-a fost exprimată o învățătură care să îmboldească la fapte mari mai mult decît aceasta. Căci unde e omul care să nu vrea să stăruie și să activeze neobosit pînă la sfîrșitul zilelor sale cînd găsește în această stăruință chezășia unei vieți veșnice?”

(traducere de Lazăr Iliescu, Editura pentru Literatură Universală, 1965)