Trecem pe lîngă ei cu nonșalanță, detașare și indiferență. Ne-am obișnuit cu prezența lor. Fac parte din decor. Nu sînt altceva decît „un arboret“, cum s-a exprimat odată, disprețuitor, privind copacii, un secretar de partid de pe vremea răposatului. Mai nou, orășenii au început să-i privească doar „cu ochi de negustor“ sau „mentalitate de copoi“. Ca pe niște delincvenți, care ar putea să le strice mașina parcată pe trotuar sau bloca vreo construcție pe spațiul verde dintre blocuri. În realitate, copacii sînt niște fabrici verzi, de oxigen, răcoare și bioenergie. Arhetipul copacului a marcat matricea culturală a omenirii. A avut un impact profund asupra imaginarului mitic și religios, a inspirat creativitatea artistică, ne-a modelat ritual și ceremonial existența.

Bradul și stejarul, copaci sfinți la români

Bradul și stejarul erau socotiți sfinți în mitologia neaoșă. Bradul, veșnic verde, e una din ipostazele cele mai frecvente ale Pomului vieții și ale Arborelui cosmic. Sinonimul său parțial, molidul (molift), pare înrudit cu slavul vechi „molitva“ (rugăciune), ceea ce ar sugera sacralitatea ancestrală a copacului. Un copac al locurilor sfinte este și stejarul. Stabilindu-se în țara Canaanului, patriarhul biblic Avraam s-a așezat la stejarul Mamvri (care înseamnă „cel care vede“) și a zidit acolo un jertfelnic Domnului (Facerea 13,18), cf. Maurice Cocagnac (Simbolurile biblice, Lexic teologic, Humanitas, 1997).

Bradul este considerat, în folclorul nostru, un însoțitor magic (în plan ritual și ceremonial), de la naștere și pînă la moarte. Abia născut, pruncul era închinat unui brad, ce-i purta numele și destinul: „Pe fruntea bradului / Scrisă-i soarta fiului“. I se ura copilului nou-născut: „Să trăiești / Să crești / Drept ca bradul / Voinic ca stejarul“. În vechime, exista arborele de judecată care era bradul de jurămînt, ce funcționa ca „martor“ sau „instanță de judecată“ pentru diverse pricini. Uneori, siliți de împrejurări (izolare, acces dificil în zone populate), păstorii se logodeau în „Biserica de brazi“ încropită într-un pîlc de brazi plantați în cerc. Exista și spovedania la brad. Ciobanii făceau o cruce pe trunchiul bradului și-i mărturiseau păcatele, ca la preot. Mugurii de brad țineau loc de împărtășanie.

Și locul unde creștea stejarul era considerat sacru și prielnic comunicării cu divinul. Sătenii își puneau așezările sub pavăza magică a stejarului. O lungă tradiție etnoculturală a făcut din acest copac simbolul măreției și al stabilității. Pentru imaginarul românesc, stejarul întruchipa omul ce nu se lasă doborît de soartă și continuitatea vieții și a faptelor unui popor, marcînd cu prezența sa locurile unor evenimente istorice (stejarul de la Borzești, gorunul lui Horea).

Copacul Filozofic

Copacul Filozofic este o metaforă-concept ce aparține alchimiei, adică artei hermetice care urmărea, prin diverse procedee de laborator, pornind de la metale inferioare (cum este plumbul), obținerea prin transmutație a Pietrei Filozofale și a Elixirului nemuririi. Procesele alchimice aveau loc în cuptorul alchimic (în grecește, athanor – cu aluzie la athanatos, nemurire). Piatra filozofală alcătuită din esențe obținute prin calcinare, distilare, sublimare, dar și prin alte operațiuni secrete, putea transmuta metale ordinare (plumb, mercur) în aur sau, lichefiată, să devină un elixir al nemuririi. Straniu este că, în sistemul periodic al elementelor, evident necunoscut de alchimiști, aurul (greutate atomică 79) se învecinează cu mercurul (greutate atomică 80) și cu plumbul (greutate atomică 84). Știut fiind că sistemul de gîndire „alchimic“ opera într-un cosmos viu și o natură însuflețită, este posibil să fi experimentat tehnici pe care astăzi le-am numi magice, care au rămas însă secrete sau pierdute. Ne rămîne să contemplăm Copacul Filozofic, care este o reprezentare simbolică a celor șapte faze ale transmutației. Începînd cu secolul al XIII-lea, simbolurile vegetale în care abundă diversele tratate alchimice au fost grupate într-o așa-numită Grădină a Filozofilor sau Grădină alchimică, în care fiecare floare, copac sau element vegetal reprezenta un concept sau un proces alchimic. În centrul grădinii se află Copacul Filozofic, antic simbol al forței universale ce fertilizează întreg universul. Acest „copac alchimic“ era asimilat cu Pomul Vieții. Alături de el se afla Fîn­tîna Tinereții, un alt imago al regenerării universale. Îngrijind grădina, alchimistul participa cu trup și suflet la împlinirea Marii Opere. În realitate, cum precizează destul de confuz și enigmatic textele hermetice, transmutația se referea la un proces psiho-spiritual, la o calcinare lăuntrică a „omului de plumb“ urmată de aurora sublimărilor spirituale care aveau să conducă la transformarea în „om de aur“.

În reprezentările grafice ale Operei alchimice sub forma arborelui filozofic, acesta are frunze și fructe de stejar. Finalul operei era înfățișat printr-o scenă alegorică. Urcînd pe o scară, alchimistul culegea fructele Copacului Filozofic. Mesajul secret al imaginii se referea la obținerea unei condiții spirituale superioare.

Pomul cunoașterii, copacul iluminării și copacul inversat

Universul, cu toate tainele lui, poate fi simbolizat de un copac. Despre noblețea acestui atribut sapiențial găsim atestări nu doar în tradiția biblică a Pomului cunoașterii binelui și răului, cel care a „deschis ochii“ lui Adam, ci și în referințele mitologice și culturale ale marilor civilizații. În mitologia scandinavă, copacul mitic Yggdrasill este un arbore sapiențial, din seva căruia „absoarbe“ cunoașterea zeul suprem Odin. El a stat nouă nopți agățat de rădăcinile arborelui sorbind înțelepciunea primordială și învățînd tainele runelor și ale cunoașterii magice. A plătit dreptul de acces la arborele sacru cu unul din ochii săi, pe care l-a dăruit paznicului Mimir. În budism găsim referințe despre copacul iluminării din legendele despre prințul Gautama Siddhartha, care și-a părăsit palatul (după ce a aflat de existența suferinței și a morții), ducînd o viață ascetică, plină de privațiuni. După ani de suferință, el s-a așezat în postura de lotus sub un smochin sacru (care va deveni copacul iluminării lui Buddha) și s-a concentrat în meditație. Într-o singură noapte și-a amintit de toate existențele sale trecute și s-a eliberat complet de „orbirea“ patimilor lumești, atingînd starea de trezire supremă (bodhi), devenind un Buddha. Textele sacre ale tradiției indiene (Atharva Veda) înfățișează cosmosul asemeni unui copac uriaș, copac cosmic, care cuprinde întreg universul. Este copacul Aswatha, un smochin cunoscut ca rege al copacilor (Vrksa Raja), locuit de Brahma. Aproape fiecare sat indian are un Aswatha. Upanișadele îl descriu ca pe un copac inversat, cu rădăcinile în cer și ramurile întinse deasupra întregului pămînt. Pentru că adevărata „hrană a lumii“ este celestă și tăinuită în filigranul de azur al divinului. În Bhagavad Gita se spune că textele vedice sînt „înscrise“ pe nenumăratele frunze ale smochinului Aswatha. Cine le poate descifra va deține cunoașterea vizionară a Vedelor. Comentariile despre copacul inversat ne duc cu gîndul la Platon (Timaios, 90A) care spunea că omul nu este o plantă pămîntească, ci una cerească. Omul ar fi, așadar, un arbore ceresc.

Nu putem încheia decît cu un fragment din poemul „Dialogul Arborelui“ citit de Paul Valéry, în loc de discurs, la ședința anuală a celor Cinci Academii, în octombrie 1943, ca delegat al Academiei Franceze: „Dar, alteori, eu fac din tine zeu. Ești idol, Arbore, iar eu mă închin ție… și cînd măreția soarelui străluminează totul… tu porți… pe frunze povara arzătoare a tainicei amiezi… Atunci, tu îmi apari ca un fel de templu și nu cunosc bucurie mai mare pe care să n-o-nchin sublimei tale simplități“. 

Silvia Chițimia este doctor în etnologie și scriitoare.

Foto: wikimedia commons