Nicăieri în lume nu cred că mult citatul proverb african despre cum „it takes a village to raise a child“ n-a căpătat mai mult sens pentru mine decît chiar acolo de unde a pornit, în Africa. Nu cred că în vreunul din satele în care am poposit în călătoriile mele acolo am reușit să identific vreodată care copii aparțin căror părinți. Cumva, grămada n-are vîrf niciodată în comunitățile mici, acolo unde viețile oamenilor sînt atît de strîns împletite unele cu altele, încît e complet lipsit de sens să separi fiecare celulă familială – la urma urmei, ce rost are, cînd, la sfîrșitul zilei, oricum toți mănîncă din același ceaun?

În Ghana, în micul sat din nordul uscat și prăfuit unde ne-am petrecut o noapte de Moș Nicolae dormind într-o colibă de lut și gătind împreună cu familia extrem de numeroasă a pastorului Adams, vizita noastră n-a însemnat doar un motiv de bucurie pentru familia gazdă. Cei doi musafiri Obruni au fost întîmpinați de o gloată de cel puțin patruzeci de copii, care, după ce au primit dulciuri și s au jucat fotbal, au rămas în curte ca să asculte poveștile străinilor, pînă cînd au adormit acolo. Pe măsură ce se lăsa întunericul, nici o mamă nu a venit să-i recupereze și nici un părinte n-a sunat panicat la poliție. Și, pe măsură ce poveștile au curs, zecile de perechi de ochi sclipind în lumina frontalei s-au închis, doi cîte doi, în timp ce copiii adormeau direct pe pămîntul din curte.

În sînul comunității, nici una dintre mamele din sat n-a trebuit să plătească vreodată o bonă ca să stea cu copiii ei, în timp ce ea e plecată la cîmp. Erau doar o mare de frați și surori, toți întinși pe pămîntul din curtea pastorului, într-o perfectă coabitare cu caprele și găinile, într-un minunat tablou al copilăriei pe care nici unul dintre noi nu vom avea vreodată ocazia să-l trăim – dar pe care cu siguranță îl vom judeca aspru, prin prisma teoriilor de parenting și a obsesiilor moderne de igienă și siguranță.

Cu adevărat complicată devine problema însă atunci cînd numărul membrilor familiei crește nu doar odată cu numărul de descendenți, ci și odată cu numărul de neveste. Undeva printre bolovanii presărați peste dealurile Tongo (în nordul Ghanei), șeful tribului Tengzug este nevoit să suporte cicăleala a șaptezeci și trei de neveste. Animiști de fel, membrii tribului locuiesc într-un soi de labirint de lut, ca un orășel în miniatură sau o cetate.

Șeful Tengzug ascultă muzică la un radio pe baterii, prăvălit într-un șezlong și înconjurat de copii deopotrivă curioși și timizi, care nu sînt încă siguri dacă să se ascundă după scaunul lui tataie sau să atingă pielea albă a străinilor ciudați. Cîți copii și cîți nepoți are, asta nici el nu mai știe. Dar un lucru e clar: femeile sînt stîlpul comunității, își cresc împreună copiii și sînt motivul pentru care tribul Tengzug este nu doar foarte numeros, ci și prosper, după cum ne indică panourile solare de pe acoperișul din lut.

Îl întreb care e cea mai mare provocare într-o asemenea familie numeroasă. Șeful zîmbește. Dacă îți iei atîtea neveste, trebuie să fii sigur că le faci fericite pe toate, îmi explică scurt. Cina în familia șefului Tengzug trebuie să fie un adevărat eveniment.

În sudul Etiopiei, o altfel de reflectare a animismului în familia locală ni se dezvăluie la întîlnirea cu membrii tribului Mursi, unul dintre cele mai izolate și bine conservate din Africa (și, din cauza asta, și pe cale de dispariție). Mursi își pot lua bine-mersi cîte neveste vor, dar fiecare nevastă e o cheltuială și o responsabilitate financiară, așa că puțini viteji se înhamă la o asemenea aventură. Fiecare bărbat Mursi care decide să se însoare trebuie să recompenseze pe măsură familia viitoarei soții, iar cu cît farfuria din buza fetei e mai mare, cu atît o să îl coste mai mult.

Auzim o poveste despre cum bărbații Mursi sînt cu adevărat experți doar în bețivăneală și scandal, iar femeile sînt cele care muncesc cu adevărat în satul lor: cară apă, gătesc, cresc copiii. Ghidul nostru, ortodox convins, are propriile lui teorii legate de locul femeii în familie și nu-i place deloc stilul poligam al membrilor tribului Mursi, ba chiar face constant mișto de ei.

Însă în toate aventurile noastre africane, nici un animist poligam n-a încercat vreodată să ne convingă de nimic.

În drum spre Vama Veche, un prieten a sunat odată la poliție pentru a reclama cauza unui ambuteiaj îngrozitor, pe undeva prin Eforie: „O familie de cai blochează șoseaua“, a explicat operatoarei. „Ce familie, dom’le, ai înnebunit? Ce-i aia familie de cai?“, i s-a răspuns. Armăsarul, iepele și mînjii, cum ce? Cine zice că aia nu-i familie? 

Ioana Epure e fotograf. De obicei o găseşti la Uncle Jeb Studio. Doar din cînd în cînd îşi pune pălăria de fotojurnalist, şi atunci nici ea nu ştie exact pe unde o mai poţi găsi.

Foto: Ioana Epure