Există numeroase diferenţe între oameni în ceea ce priveşte capacitatea lor de a manifesta empatie. Pentru a înţelege aceste diferenţe, ar fi important să ne întoarcem în perioada copilăriei mici, atunci cînd se pun bazele acestei abilităţi. Studiile de specialitate aduc în discuţie două categorii de factori care influenţează dezvoltarea acestei abilităţi: factorii neurobiologici şi cei de mediu. Noile cercetări în neuroştiinţe arată că există o legătură fascinantă între propria noastră experienţă dureroasă şi percepţia durerii altor persoane. O serie de experimente au arătat că, atunci cînd intrăm în contact cu oameni care suferă sau auzim despre o experienţă dureroasă pe care a trăit-o cineva, se constată o activare intensă în ariile noastre cerebrale care sînt implicate în procesarea propriilor experienţe dureroase. Răspunsul automat poartă numele de oglindire şi constă în activarea unor formaţiuni cerebrale numite „neuroni-oglindă“. Acest mecanism neuronal reprezintă un precursor al empatiei. 

  • Empatia este o abilitate mult mai complexă decît răspunsul automat de oglindire. Deşi „neuronii-oglindă“ pot explica într-o anumită măsură cum putem avea experienţa durerii pe care o trăieşte o altă persoană, totuşi nu explică în totalitate diferenţele care apar. Empatia este o abilitate mult mai complexă decît o reacţie automată de oglindire deoarece presupune înţelegerea perspectivei altora (teoria minţii) concomitent cu un bun control al propriilor reacţii emoţionale ca răspuns la frămîntările şi suferinţa observată. În consecinţă, empatia implică un set de abilităţi care se învaţă. Ele nu se dezvoltă de la sine, ca urmare a trecerii anilor, ci necesită o susţinere adecvată din partea părinţilor. În mod firesc, majoritatea copiilor de 3-4 ani acţionează impulsiv, au dificultăţi în gestionarea propriilor emoţii, au o perspectivă limitată asupra modului în care gîndesc şi se simt ceilalţi. Prin urmare, chiar dacă este echipat cu resursele necesare care să-i permită să rezoneze la suferinţa altcuiva, nici un copil nu o poate face în mod natural dacă nu trăieşte într-un mediu care să i permită să înveţe empatia, compasiunea, răbdarea, autocontrolul. Toate aceste lecţii nu pot fi învăţate decît cu sprijinul adulţilor din jurul lor. Cu alte cuvinte, ori de cîte ori îi încurajăm pe copii să îşi comunice emoţiile în cuvinte, să recunoască emoţiile altor persoane, să se „pună în pielea“ altcuiva şi să vadă cum s-ar simţi, să se gîndească la consecinţele sociale pe care le implică un anumit mod de comportament, le oferim tot atîtea posibilităţi de a-şi dezvolta empatia.
  • Ce putem face pentru a sprijini dezvoltarea empatiei? Putem să-i oferim copilului o relaţie care să fie pentru el o bază de siguranţă şi un refugiu în momentele dificile, pentru a învăţa cum să-şi organizeze emoţiile şi să-şi dezvolte abilităţile de autoreglare emoţională. Studiile arată că empatia se poate dezvolta doar atunci cînd nevoile emoţionale ale copiilor sînt satisfăcute. Atunci cînd copiii învaţă că pot conta pe părinţii lor ei sînt mult mai pregătiţi să manifeste empatie faţă de ceilalţi.

E bine să-i sprijinim să dezvolte un sens al moralităţii care să nu depindă de administrarea recompenselor sau pedepselor. Copiii sînt capabili să-și ofere în mod natural ajutorul şi să fie empatici cu ceilalţi. Utilizarea recompenselor materiale inhibă manifestarea naturală a comportamentului de acordare a ajutorului. 

Accentul trebuie pus pe educaţia minţii şi copilul trebuie tratat ca o persoană care posedă „minte“, nu doar nevoi fizice. Vorbiţi-i copilului despre modul în care emoţiile noastre ne influenţează comportamentul. Discuţiile despre stările mentale îi ajută pe copii să înveţe despre teoria minţii (înţelegerea faptului că ceilalţi oameni au dorinţe, obiective, nevoi şi emoţii diferite de ale noastre). Teoria minţii se dezvoltă gradual în primii ani de viaţă. În absenţa sprijinului şi a exerciţiului, copiii au dificultăţi în identificarea corectă a perspectivei celorlalţi.

Sprijiniţi copiii să exploreze cît mai multe perspective de interpretare a unei situaţii. Poveştile, filmele, situaţiile de viaţă oferă copiilor oportunitatea de „a se pune în locul altora“ şi de a privi lumea prin prisma personajelor respective (ce cred, ce doresc, cum se simt). Prin intermediul acestor întrebări, copiii pot învăţa că există mai multe moduri de funcţionare a minţii. Studiile arată că există o legătură între aceste tipuri de discuţii şi nivelul lor de înţelegere a perspectivei celorlalţi. 

Sorina Petrică este psiholog clinician și psihoterapeut cognitiv comportamental.

Foto: wikimedia commons