- argument -

De ce un dosar despre „cei şapte ani de acasă“? Pentru că în urmă cu 20-30 de ani, sintagma se referea strict la bunele maniere, la a-ţi învăţa copilul să salute, să spună „te rog“ şi „mulţumesc“. În plus, un copil bine-crescut nu răspundea obraznic, nu ieşea din vorba părinţilor, de multe ori trebuia să fie un soi de păpuşă vie care să se încadreze bine în decorul familial. Deseori, copilul era plimbat, ca un exponat de muzeu, pe la rude sau pe la alte familii cu copii, pentru ca părinţii să se afişeze cu el, să se mîndrească şi să lase loc de comparaţii cu alte progenituri, mai puţin reuşite. Totuşi, acest copil interacţiona foarte puţin cu „lumea exterioară“, cea din afara căminului unde părinţii erau de regulă o prezenţă constantă, nu ca acum. Pînă să meargă la şcoală – de fapt, prima sa ieşire adevărată „în lume“ unde trebuia să-şi demonstreze „cei şapte ani...“ –, el comunica cu foarte puţini oameni din afara mediului familial, în general vecinii, copiii de pe stradă sau din spatele blocului, în cel mai bun caz copiii de la grădiniţă (părinţii îşi dădeau copilul la grădiniţă doar în cazuri extreme în care chiar n-aveau cu cine să-l „lase“, însă de regulă era crescut acasă sau „la ţară“ de bunici).

Aşa că pe atunci exista o delimitare foarte clară între primii şapte ani din viaţa copilului pe care şi-i petrecea „acasă“ şi următorii ani în care era încredinţat în mod obligatoriu unei instituţii, respectiv şcoala. După şapte ani, părinţii pasau de fapt responsabilitatea – eu am contribuit pînă aici, copilul meu e plin de virtuţi, şcoala va educa mai departe. De aceea, „cei şapte ani de acasă“ aveau o altă semnificaţie şi implicau lucruri mult mai restrictive decît astăzi. Altele sînt, însă, cerinţele pentru copilul actual. De obicei, pînă la vîrsta de 7 ani, el trebuie să ştie deja să citească şi să facă operaţii de aritmetică simple (pentru a nu se face de rîs la şcoală, unde toţi copiii ştiu deja), să o rupă un pic pe engleză (franceză sau germană), să fi luat deja cîteva lecţii de pian, actorie, pictură etc., să fi mers deja la dansuri şi înot (sau un alt sport) ş.a.m.d. Astfel, el iese frecvent din mediul familial şi ia contact cu diferiţi profesori, cu o grămadă de alţi copii şi implicit cu părinţii lor. Ca să nu mai punem la socoteală contactul cu bonele, pe care mulţi părinţi le schimbă ca pe şosete pentru că „nu corespund“. Aşadar, copilul e forţat să comunice în diferite moduri, iar comunicarea în sine a căpătat alte valenţe şi totul se întîmplă într-o mare viteză. Doar un exemplu: copilul modern atinge pentru prima dată un computer la 2-3 ani, iar la 4-5 ani joacă deja joculeţe interactive. Un copil de 5 ani din mediul urban ştie deja ce e acela un iPhone, o tabletă, un laptop. Copilul nu mai este de multă vreme acea păpuşă vie care se potriveşte în decor, e un copil „conectat“ la multe medii şi lumi (unele virtuale), încurajat să se exprime (uneori poate prea mult), să fie creativ şi să iasă învingător în competiţia permanentă cu alţi copii de vîrsta lui (uneori chiar şi hainele pot face diferenţa!). Astfel, s-a ajuns de la copilul pet – animăluţ simpatic de casă, la copilul superhero. În această nouă ecuaţie, mai contează „cei şapte ani de acasă“?