Se spune că urmează cea mai gravă criză economică a ultimului secol, PIB-ul zonei euro urmînd să scadă, în scenariul optimist, cu 5%, iar în cel pesimist, cu 15%. În același timp, statele par să fie din ce în ce mai preocupate de posibilitatea de a asigura nevoile de consum din producție proprie, de a se întoarce spre o nouă formă de autarhie, atît din cauza limitărilor de circulație, cît și, mai ales, din cauza neîncrederii în partenerii comerciali care ar putea livra – sau nu – produse necesare în timpul penuriei. Dificultățile însă nu întîrzie să apară de îndată ce ne gîndim ce implicații ar avea punerea în practică a acestei strategii. Pe de o parte, majoritatea produselor industriale sînt rezultatul unor procese de producție și asamblare care au loc în mai multe state. Pe de altă parte, în Uniunea Europeană, economia nu mai este de mult domeniul de competență al statelor membre, cea mai mare parte a legislației care o reglementează fiind emisă la nivelul Uniunii, deci inițiată de Comisia Europeană. Lucrurile sînt și mai complicate în zona euro, unde inclusiv politica monetară este comună. De aceea, actuala criză este un moment al adevărului pentru Uniunea Europeană, un moment care, dacă nu va (re?)confirma solidaritatea europeană, ar putea fi cîntecul de lebădă al acesteia.

Or, lucrurile nu ni se prezintă într-o lumină prea îmbucurătoare. După ultima extindere (2004-2007), clivajele din interiorul Uniunii n-au făcut decît să se adîncească: clivajul Est-Vest, pe probleme de politică externă și de stat de drept, dar și, după 2008, clivajul Nord-Sud, între statele care se percep ca producătoare de prosperitate și cele care au fost mai grav afectate de criza economică din 2008, dar și de criza migrației din 2015. De fapt, disparitățile economice dintre statele membre sînt din ce în ce mai mari. Italia, de exemplu, este unul dintre statele membre a căror economie nu a făcut decît să scadă după introducerea monedei euro, ea avînd astăzi o datorie publică de 130% din PIB. Pe fondul acestor clivaje și al unui euroscepticism crescînd în statele membre, tatonările pentru planificarea bugetară 2021-2027 au început deja din anul 2018, dar nu au avansat prea consistent, fiind marcate de tensiuni mai ales între grupul „prietenii coeziunii”, format din 17 state membre, majoritatea din Est și Sud, și „cei patru austeri / the frugal four” – Austria, Danemarca, Olanda și Suedia, care refuză orice contribuție la bugetul Uniunii cu mai mult de 1,074% din venitul național brut (față de procentele de 1,11% propus de Comisie și 1,3% propus de Parlamentul European).

Sigur că izbucnirea pandemiei a schimbat total perspectiva asupra planificării bugetare: dacă într-o primă fază s-au căutat soluții pentru sprijinirea statelor cel mai grav afectate, ulterior s-a conturat ideea că întregul buget multianual ar trebui regîndit pentru a viza efectele economice ale crizei sanitare. O primă rundă de dispute, între susținătorii din Sud ai mutualizării datoriei publice a zonei euro sub forma unor obligațiuni emise de Banca Europeană de Investiții (așa-numitele „coronabonds”) și cei ai accesării Mecanismului European de Stabilitate pe baza unei stricte condiționalități, a sfîrșit într-un blocaj total. În momentul de față, după reuniunea Consiliului European din 23 aprilie, pe masa de discuții se află ideea unui Fond de Redresare European, al cărui plan ar trebui propus de Comisie în prima jumătate a lunii mai.

Lucrurile însă nu sînt deloc mai clare decît erau acum o săptămînă, o lună sau trei luni. Divergențele continuă asupra modalităților și instrumentelor acestui Fond – de exemplu, dacă ar trebui să se acorde finanțări sub formă de împrumuturi sau sub formă de granturi. Consiliul nu a decis nimic concret cu privire la Fond, ci doar a exprimat „voința de a merge mai departe împreună”, deși pe parcursul crizei am fost cu toții martori la o lipsă vizibilă de sincronizare atît între Uniune și statele membre (și aici ne referim la inițiativele Comisiei Europene, care reprezintă, conform Tratatului, interesele Uniunii ca întreg), cît și între statele membre între ele. Măsurile luate de statele membre, în mod individual, pentru redresarea economiei în contextul crizei diferă foart mult în volum și orientare: Germania a propus un pachet în valoare de 60% din PIB, Belgia a propus un pachet de doar 2% din PIB, alte țări nu au avansat vreun plan coerent.

Dacă încetăm să fim ipocriți, putem vedea lesne că degringolada este totală. Că nu a existat și nu există un răspuns coerent al Uniunii ca întreg la criza sanitară și la cea economică. Dar concluzia care trebuie trasă de aici nu este aceea că Europa a eșuat. Concluzia este mai degrabă că nu avem elite politice de anvergură, cum a fost generația postbelică, elite capabile să înțeleagă necesitatea acțiunii comune într-un moment istoric care este, poate, la fel de decisiv ca sfîrșitul celui de-al doilea război mondial, atunci cînd a început construcția Europei unite.

Ruxandra Ivan este conferențiar la Facultatea de Științe Politice, Universitatea din București.