Termenul „corporatism“ e folosit de români cu maximă lejeritate şi dezinvoltură, cum se întîmplă ori de cîte ori aceştia învaţă un cuvînt nou. Datorită unor circumstanţe de ordin istorico-sociologic, conţinutul pe care acesta şi-l conturează în imaginarul public are şi o evoluţie discretă de nuanţe. A apărut, cred, la vreo şapte-zece ani după Revoluţie, odată cu primele sedii de firme mai de Doamne-ajută, şi a continuat să prindă rădăcini mai ales odată cu apariţia băncilor unde românul putea să vadă mobilier de birou mai frumos decît mobila lui de sufragerie, gresie de care el încă nu avea acasă, băi care pe vremea aceea păreau culmea luxului. Românii intrau timizi şi plecau încîntaţi.

Apoi, ceva mai tîrziu, şi-au deschis filiale în România multinaţionale celebre. Tinerii absolvenţi de ASE de atunci au avut şansa vieţii lor: să se angajeze într-una dintre ele şi să cîştige salarii la care atunci nimeni nu visa. Astăzi ei sînt oamenii mereu la costum, în Jeep-uri cu/fără şofer, cu ceasuri scumpe, costume şi pantofi de firmă. Sînt oamenii aceia mereu grăbiţi, cu o mină preocupată şi cu vocabular împănat de meeting, leadership, consultant (pronunţat ca în engleză), management level, content, deadline, sau barbarismele a prioritiza, a focusa ş.a.m.d., nu că limbajul ar fi neapărat vreo problemă sau că ar mai inhiba pe cineva. Sînt cei care ajung seara foarte tîrziu acasă, în apartamente cam goale (şi din cauza mobilierului minimalist), şi mănîncă, în faţa televizorului, ceva semipreparat sau comandat, exact ca într-un film de categorie B de la Hollywood.

De fapt, corporatismul în varianta vestică a început cu totul altfel şi are o altă definiţie: „Doctrină social-politică şi economică, apărută după Primul Război Mondial, care preconiza înlocuirea sindicatelor muncitoreşti cu corporaţii, organizaţii profesionale din care să facă parte atît muncitorii, cît şi patronii, precum şi înlocuirea Parlamentului cu o reprezentanţă naţională a corporaţiilor“ (conform DEX online). Corporaţia ar deveni, astfel, principul de bază al funcţionării societăţii, iar societatea în sine ar fi văzută ca un corp guvernat de un funcţionalism pragmatic. Statul corporatist există în baza unei ierarhii stricte în cadrul căreia individul contează numai prin prisma funcţiei pe care o îndeplineşte. Majoritatea criticilor săi deconspiră avantajele pe care le presupune formula combinată dintre aspectul politic şi cel economic al doctrinei: ea dă naştere unor organisme politice concepute să protejeze interesele economice ale unor straturi sociale dominante.

Folosind cuvintele unuia dintre aceşti critici, corporatismul la el acasă este un socialism pentru burghezi.
Dacă în America însă, conceptul are parte de critici vehemente, într-o ţară postcomunistă ca România, el a ajuns complet dezbrăcat de istoria sa teoretică, prezent mai ales prin icon-urile legate de bunăstare materială şi prestigiu social. Cu toate acestea, mi se pare că există şi o explicaţie subliminală pentru care aşa-zisul corporatism este asimilat la români într-un mod complet ne-critic: într-un fel similar propagandei comuniste, prin corporatism şi sistemul său de valori se vinde, de fapt, iluzia corpului, pentru a se asigura eficienţa funcţionalităţii.

Capitalismul şi socialismul se întîlnesc în iluzia corporală, a nevoii de a aparţine, de a fi una cu un sistem – singura modalitate de a garanta că vei fi purtat mai departe din funcţie în funcţie şi din treaptă în treaptă. Paradoxal, poate că tocmai istoria întunecată a reprimării individualităţii îi face pe români să îmbrăţişeze cu atîta efuziune un sistem care face cam acelaşi lucru, dar într-un mod mult mai cald şi mai prietenos, mult mai atent cu întreţinerea iluziilor.

Astfel, românii nu bagă de seamă cînd stau ore întregi peste program fără să fie plătiţi, nu au nimic împotrivă să-şi modeleze atitudinea într-o direcţie cît mai pro-activă şi mai conformă cu valorile companiei. Această situaţie, la rîndul ei, e cu două tăişuri, pentru că principiul funcţionalităţii suferă adesea modificări din cauza dorinţei românului de a parveni prin mijloace specifice. Pînă la managerul cel mare, străin, managerii cei mici, români, îţi iau sufletul de corporatist fidel. Sau cine nu a văzut într-o corporaţie o secretară seducătoare care hotărăşte cine este promovat şi cine nu?

Cu Poemele secretarei am încercat să surprind aceste două tipuri de sabotaj, cel al – să-i spunem aşa – corporatismului mare, vestic, care te eficientizează şi te anulează, seducîndu-te cu speranţele unei false străluciri profesionale pe care, foarte adesea, nu o poţi atinge, pentru că urmezi o direcţie dinainte trasată şi urci nesfîrşitele trepte ale structurii ierarhice, şi pe cel inerent corporatismului mic, românesc, care aduce după sine la birou bîrfa, cinismul, vulgaritatea şi, nu în ultimul rînd, afacerile oneroase. La mijlocul celor doi curenţi se află un personaj numai bun de sacrificat: o fată competentă, dar bovarică, o fată care are imensa naivitate de a urma valorile corporatiste în litera lor, ajungînd să se îndoape cu cărţi motivaţionale şi cu mesaje de tipul „cum să cîştigi X“, „zece paşi ca să devii Y“. Călcîndu-şi în picioare vocaţia interioară care o îndeamnă să fie mai degrabă poetă, Andrada Panu îmbrăţişează – cu aceeaşi intensitate şi un fel de idealism aproape nobil în literalitatea sa – corporatismul mare, pentru a fi, ironic, ucisă de corporatismul mic, în speţă de regulile nescrise ale business-ului dîmboviţean.

Ştefania Mihalache este scriitoare, autoare a romanului
Poemele secretarei (Polirom, 2010), carte a cărei acţiune se desfăşoară în mediul corporatist din România.