Sînt cunoscute controversele generate de expoziţia The Human Body găzduită de Muzeul „Grigore Antipa“. Nu voi face referire la acestea, ci la contextul social care determină un astfel de consum cultural, pornind de la experienţa personală de vizitator şi de cercetător al corpului din perspectivă sociologică. Expoziţia în cauză reprezintă un produs cultural bine marketizat şi adaptat la imaginarul corporal actual. De cum intri, tineri în halate albe, studenţi la medicină îţi spun din capul locului că nu ai voie să faci fotografii sau să filmezi exponatele şi că totul este monitorizat prin camere video, iar persoanele care sînt surprinse făcînd aceasta vor fi invitate să părăsească expoziţia. Corpul este bine ambalat, prin tehnici de marketing, într-un cocon de mister care să întreţină interesul pentru „grozăviile“ dinăuntru. Nu poţi decît să povesteşti altora ce ai văzut şi să-i faci să devină şi mai curioşi, în lipsa unor fotografii drept mărturie. Intru ca într-o sală de cinema cu lumină difuză; în jur, multă lume care priveşte cu uimire exponatele. Dau şi de un grup de copii, conduşi, probabil, de un profesor care le explică cu voce tare sistemul osos. Normal, educaţia se face cu voce tare! Trec pe lîngă un bărbat şi două femei în vîrstă, probabil pensionari, care se uită la un ficat şi-mi trece pe la ureche o întrebare aruncată aproape în şoaptă, de către domn: „Care-i cancerul?“ „Cred că ăsta mic şi negru, nu vezi că scrie aici?“ a răspuns femeia tot în şoaptă, indicînd cu degetul. Cum altfel ai putea să vorbeşti despre cancer?! Mă îndepărtez de ficat, gîndindu-mă imediat cum o arăta ficatul meu suferind. Mai la dreapta, văd vitrina cu plămînii şi, din nou, cancerul. Desigur, mă gîndesc că sînt fumător! Imediat lîngă plămîni se află o urnă transparentă, care are înăuntru o grămadă de pachete de ţigări şi pe care este afişat un mesaj îndeamnînd la renunţarea la fumat. Lîngă fiecare exponat se află cîte o proiecţie tridimensională fluorescentă a organului care plasează vizitatorul într-un univers tehnico-ştiinţific ce-i oferă perspectiva din interior a corpului. Totul pare astfel regizat încît să te transpună într-un actor dintr-un documentar de pe Discovery. Este ca şi cum stăteai liniştit într-un fotoliu şi urmăreai documentarul despre „lumea de sub piele“ şi, dintr-odată, ca prin miracol, treci dincolo de ecran şi te plimbi printre plămîni, ficaţi, intestine, aorte, rinichi, creiere, (ne)oameni plastinaţi, fragmentaţi, despieliţaţi, plasaţi în poziţii dinamice şi caraghioase. Aceste ipostaze  nefireşti pentru corpurile unor persoane decedate au rolul de a mai atenua din stranietatea situaţiei. Modul de a dramatiza corpul în cadrul acestei expoziţii îl transformă pe vizitator dintr-un consumator-spectator în consumator-actor. Capitalismul îţi oferă o excursie, contra cost, prin propriul corp. Trec destul de repede pe lîngă celelalte exponate, dîndu-mi seama că doar ficatul şi plămînul mi-au dat suficientă porţie de reflexivitate.

Corpul pare că a devenit cel mai democratic obiect de consum, judecînd după numărul foarte mare de vizitatori ai acestei expoziţii. Tema sănătăţii, prezentă în toate produsele societăţii de hiperconsum, pare să devină un argument principal în promovarea produselor, iar expoziţia nu face excepţie.

Sănătatea ca valoare socială devine obiect de consum pentru turboconsumator, dovadă fiind multitudinea de produse culturale accesibile publicului – de la produsele prezente în chioşcurile de ziare şi pînă la emisiunile TV dedicate. Expoziţia The Human Body împinge acest proces înspre corpul fragmentat, disecat, expus şi comodificat. Plăteşti un bilet şi ai acces direct la „lumea de sub piele“, la ficat, plămîni, la cancer. Turboconsumatorul descris de Lipovetsky în Fericirea paradoxală. Eseu asupra societăţii de hiperconsum este, prin excelenţă, un consumator reflexiv – consumă orice îi poate alina fiorul dualist pe care i l-a determinat modernitatea, tot ce-l poate face să creadă că are un corp. Perspectiva bolii, în lipsa unui sistem simbolic care să-i dea sens social, determină o creştere a angoasei legate de corp şi reorientează consumul dinspre direcţia prestigiului către preocupările legate de sănătate şi corp. Rezultatul este nevoia permanentă de autosupraveghere, pentru a preîntîmpina boala. Individul devine un fel de homo medicus care-şi evaluează în permanenţă starea de sănătate. Îşi adaptează în permanenţă practicile legate de consum, în funcţie de imperativul sănătăţii, şi devine reflexiv la ce mănîncă, la ce îmbracă, la poluare, la semnele bătrîneţii, la tot ce reprezintă un potenţial risc de boală. Consumînd astfel de produse, individul nu caută atît să-şi exprime apartenenţa de clasă, cît să-şi reconfirme proprietatea asupra corpului său.  

Gabriel Jderu este sociolog şi coordonatorul masterului „Sondaje de opinie, marketing şi publicitate“ la Departamentul de Sociologie din cadrul Universităţii Bucureşti.