Înainte de a trece la subiectul nostru de azi, care implică o retrăire a unei experiențe, una din multele dobîndite în cursul construcției casei mele, aș dori să purtăm o scurtă discuție care să ne plaseze corect în lumea în care trăim acum, la început de secol XXI. Vreau să spun că nu credeam că voi apuca să trăiesc vremuri atît de interesante sub aspectul superficialității și amatorismului în care începe să intre viața noastră. Rețelele de socializare ne ajută enorm. Ele sînt cele care ne-au adus, cu posibilitățile de a comunica și de a împărtăși informație, în niște dimensiuni nebănuite. Pur și simplu, sîntem la o apăsare de buton de orice persoană de pe planetă, după cum putem avea la îndemînă orice informație despre orice, în timpi pe care nici nu i-am visat altădată. Ca fiecare om care se respectă, sînt posesorul unui cont pe o rețea de socializare. Facilitățile pe care mi le oferă telefonul mobil plus cele oferite de rețeaua respectivă îmi par a fi ceva incredibil. Asta o spun eu, ca parte a unei generații care atunci cînd dădea un telefon acasă trebuia să-și planifice părinții la oficiul poștal la care suna, iar convorbirea în sine era o mare aventură. Așteptai la o coadă de zeci de minute sau chiar de cîteva ore, coadă care se termina invariabil cu un apel al unei telefoniste, țipat-agresiv-rece, care te invita la cabina 3 „să iei Caracalul”. Era ceva primitiv și urît în modul în care se comunica în România sfîrșitului de secol trecut. Erai mereu într-o așteptare. Atunci cînd scriam scrisori acasă, deși între destinații nu era decît o distanță de cîteva zeci de kilometri, mai întotdeauna ajungeam eu acasă înaintea scrisorilor. De aceea, a comunica azi în termeni reali, de secunde, pe orice loc al planetei Pămînt, mi se pare ceva de ordinul unui film SF. Și tocmai pentru că știu și cealaltă față a comunicării, mă bucur foarte mult.

Există însă și neajunsuri ale situației pe care o descriu. Unul dintre ele vizează o democratizare a accesului la informație și la informare care dăunează profund oamenilor care nu au școală și ale căror creiere nu sînt structurate. Ei nu numai că nu pot deosebi informarea de dezinformare, dar pur și simplu nu știu la ce folosesc și cum se folosesc cunoștințele care le sînt la îndemînă. Problema acestor oameni este aceea că pot afla cu o simplă apăsare de buton care este numele ultimei planete descoperite în galaxia 17, dar nu știu ce este o galaxie. Capacitatea lor de a procesa informația este redusă și astfel cad în capcana atoateștiutorului care de fapt nu știe nimic.  Acești oameni cred că, dacă pot afla numele planetei respective, pot fi egalii astrofizicianului care a descoperit-o. Așa se face că dacă îl au prieten pe Facebook pe astrofizicianul respectiv, atunci cînd acesta va face o afirmație despre planeta în cauză, ei îl vor contrazice rapid, cu suficiența celui care crede că știe totul. Această democrație a accesului la informație nivelează în sens rău lumea în care trăim. Apare un om nou, analfabet și repetent la școală, dar care crede despre sine că este deștept. Efectul în plan social este acela al unei egalități pe care acești oameni o revendică în raport cu oricine și cu orice. Or, indiferent cum am gîndi viitorul, dacă analfabetul reclamă egalitatea cu astrofizicianul, atunci este clar că ne aflăm într-un mare pericol. Despre un asemenea om, la propriu, aș dori să vorbim azi. Este vorba despre constructorul coșului casei mele, adică despre un om care ține în mînă un telefon extrem de performant, dar care, din cauza infatuării pe care i-o oferă dispozitivul respectiv, a uitat că nu știe și nu poate ști meserie.

Întîmplarea despre care vorbim s-a produs într-o vară în care am luat decizia că este timpul să construiesc un coș casei mele. L-am adus alături de mine, să stea de vorbă cu viitorul meseriaș, pe un prieten inginer care știa ce înseamnă o asemenea construcție. El a început calm să-i explice, pe limba lui, meseriașului meu ce este acela un coș, la ce folosește și care ar fi modalitățile de construcție, de așezare tehnică. Meseriașul meu însă, posesor de telefon mobil performant, l-a întrerupt brusc, cu aerul că știe exact limba în care i se vorbește. În final, la capătul unui dialog aproape imposibil, a părut că a înțeles ce dorim de la el, deși dialogul se purta fragmentat. Omul dădea din cap în semn că înțelege ce i se spune, în timp ce cu un alt ochi își vizualiza pagina de Facebook. La un moment dat, a deschis chiar telefonul mobil la „sobe și coșuri” și s-a apucat să citească cu voce tare indicațiile de construire a unui coș. Am avut o strîngere de inimă, ca unul care a ascultat de-a lungul timpului mulți oameni care citesc texte. Nu știa ce citește. Îmi dădeam seama din intonația, aritmică, sacadată, pe care o avea, dar și din citirea eronată a unor cuvinte. Omul a construit o adevărată demonstrație actoricească, arăta imagini și încerca să fie critic în legătură cu ce prezenta. În sfîrșit, afișa o siguranță de sine ciudată, forțată, care venea mai ales din modul abil în care folosea telefonul mobil decît din cunoașterea problemei.

A urmat apoi un proces de pregătire, în care meseriașul meu a deschis telefonul, din nou, și a început să-mi dicteze un necesar de materiale. Erau acolo de toate, de la cărămizi la mortar, dar și fier. Fier? Ce faci cu fierul? am întrebat curios, fără să-mi consult propriul telefon mobil. Lăsați, nu este nevoie să vă explic acum în detaliu, îmi trebuie și fier, mi-a răspuns. Totul a decurs cu bine pînă în acest moment, pentru că materiale sînt peste tot. Meseriașii sînt cam puțini. Lucru pe care aveam să-l constat și cu această ocazie. Am adus materialele cerute și, cu o întîrziere de mai multe săptămîni, timp în care am bănuit că au apărut oameni pe care nu-i putea refuza, cu lucrări mult mai complexe decît a mea, a venit și omul la lucru. Era însoțit de un tovarăș. Am dat să deschid discuția, din nou, despre cîteva elemente tehnice, despre cum ar trebui construit coșul, dar încă de la primele cuvinte, noul venit a simțit nevoia să-mi alunge și el orice temere, spunîndu-mi pe un ton ușor apăsat că trebuie să am încredere în ei, că ei știu ce fac. Sigur, așa va fi, am gîndit ca omul de bună credință, fără să anticipez în nici un fel catastrofa care urma.

Din motive de întîrziere a lucrării, nu am putut să rămîn lîngă ei în acea vară și să-i văd trecînd efectiv la lucru. Cînd m-am întors acasă, cîteva săptămîni mai tîrziu, o construcție masivă din cărămidă, înaltă de aproape nouă metri, se înălța pe una dintre laturile casei mele. Oamenii care lucraseră acolo îl construiseră destul de drept, numai că, la întîlnirea cu acoperișul casei, făcuseră pur și simplu un decupaj fără a asigura o minimă izolare la contactul coșului cu lemnul. Era acolo un fel de improvizație peste care am trecut pe moment, sperînd s-o remediez la prima ocazie. Asta nu m-a împiedicat să-i plătesc pe respectivii și să le mulțumesc în termeni călduroși pentru epocala lucrare pe care mi-au făcut-o. Nu am rămas cu inima îndoită, crezînd că arătarea din cărămidă de pe exteriorul casei mele își va face treaba pentru care a fost construită. Adică va fi capabilă să evacueze, în bune condiții, fumul sobei de la parterul casei mele.

M-am liniștit, în legătură cu al meu coș. Dar asta nu a durat foarte mult timp. Prietenul meu, inginerul contrazis de constructorul de coșuri, mi-a făcut o vizită. Cînd a văzut coșul, a zîmbit larg, atenționîndu-mă pe un ton relativ neutru asupra defectului de construcție pe care îl văzusem și eu. Coșul meu nu era izolat deloc la contactul cu lemnul acoperișului. Cînd m-a invitat să-i facem un test, deja eram foarte agitat. Am făcut focul în sobă, deși era vară, și am văzut minunea. Fumul ieșea prin toate sutele, chiar miile de îmbinări ale tuturor cărămizilor care-l alcătuiesc. Era un spectacol aparte, dacă nu ar fi fost vorba despre banii și efortul meu, poate că l-aș fi apreciat. Cînd a văzut că așa stau lucrurile, prietenul meu a trecut la o analiză mai detaliată. Așa am aflat că un coș nu este chiar un „coteț de păsări” (expresia lui) și că celui despre care vorbim îi lipseau destule elemente pentru a putea fi numit coș: nu avea înălțimea necesară; nu avea, la bază, sistem de evacuare a posibilului condens; nu era izolat pe exterior și nici tencuit la interior. Mă opresc aici cu enumerarea.

De atunci tot caut o echipă de meseriași pentru a repera și a face din acel coteț de păsări un coș real, funcțional. S-au perindat mulți oameni prin curtea mea. Vin, văd și pleacă fără a mai da un semn. Am realizat că ceva nu este în regulă și pe ultimii chiar i-am întrebat ce este atît de greu de reparat de fug toți. Mi s-a explicat că meseriașii fug de reparații de acest gen pentru că sînt costisitoare ca timp și că oricum există pericolul ca finalul să nu fie tocmai unul fericit. Adică să nu se mai poată obține o lucrare în parametrii posibili inițial (dacă nu ar fi fost greșită). Înțeleg asta și continui să caut, meditînd la nivelul de pregătire și cunoaștere ale meseriașului posesor de telefon mobil performant, legat la rețelele de socializare și care îl contrazicea pe inginerul constructor. Este un fel de iluzie a cunoașterii pe care o trăiesc acești oameni și sînt sigur că nu sînt singura victimă a lor. Mă gîndesc că prin această democratizare a cunoașterii, în viitor, asemenea oameni se vor apuca să construiască și poduri sau avioane, nu numai coșuri nevinovate în curțile fraierilor. Avioanele se vor prăbuși peste noi, iar podurile vor cădea vesele la primul contact cu pasul unui trecător. Nimeni nu va fi surprins și nimeni nu va fi contrariat. Poate doar fețele acestor impostori ai cunoașterii se vor schimba puțin. Se vor întreba și ei unde au greșit, că doar au respectat cele spuse de Google.

Dorel Dumitru Chirițescu este profesor de economie la Universitatea „Constantin Brâncuşi“ din Tîrgu Jiu. Cea mai recentă carte a sa este Pe patul lui Procust. Reflecții despre construcția socială postdecembristă, Editura Institutul European, 2018.

Foto: wikimedia commons