Precum cotele apelor Dunării, şi speranţele noastre sînt schimbătoare şi capricioase. Depind de vremuri, de stări şi de alte fluctuaţii existenţiale.

Pentru a lua pulsul speranţei, am adresat următoarele întrebări:

1. În ce aţi sperat?
2. În ce mai speraţi?
3. De ce credeţi că tocmai speranţa moare ultima la români?

Maria MANOLESCU
(scriitoare)

1. Am sperat în mine ca tînără speranţă, am sperat că voi putea trăi din scris, că voi scăpa de minciună, că, dînd bani săracilor, voi primi înzecit în această viaţă, că dramaturgii vor fi respectaţi în teatrele de stat din România, sper că oamenii se pot schimba în bine, inclusiv eu.

2. Sper că oamenii se pot schimba în bine, inclusiv eu, că nu voi face niciodată rău nimănui – cel puţin nu conştient –, că voi scrie din ce în ce mai bine, că la bătrîneţe iubitul meu nu va regreta nici o zi petrecută cu mine, că voi călători mai mult. Că nu mă voi acri, chiar dacă nu se vor adeveri cele de mai sus.

3. Mi se pare că speranţa bună se bazează pe credinţă, memorie, sensibilitate pentru miracole, umor şi dorinţă de evoluţie. Dacă toate acestea împreună sînt caracteristice majorităţii românilor, atunci e posibil ca speranţa să moară ultima la români. Să sperăm. 

Jean-Lorin STERIAN
(scriitor)

1. Începînd cu adolescenţa am căzut în capcana acestui construct cultural care este credinţa existenţei unui celălalt cu care să mă completez reciproc. Am tot sperat că îl (o) voi găsi. Am început multe relaţii purtînd pe stindard yin şi yang-ul. Apoi, cu vîrsta, devenind mai echilibrat, am împăturit stindardul şi l-am lăsat în sertar. Îmi aduc aminte de el cînd caut alte lucruri.

2. În predominanţa toleranţei şi înţelegerii în relaţiile cu ceilalţi.

3. Nu cred că această afirmaţie e valabilă. Dimpotrivă, îmi pare că sîntem un neam „prăpăstios“, pentru care speranţa este doar o manifestare individualistă a instinctului de supravieţuire. 

Robert ŞERBAN
(poet)

Speranţa şi Imaginaţia sînt surori. Ultima e cea mare. Şi încă îi trimite, constant, pachete lu’ aia mică. Cînd eram mai june şi Imaginaţia mea era tinerică şi ea, în pachete punea tot felul de trăsnăi, încît ba mă pufnea rîsul, ba mă lua cu leşin cînd trăgeam cu ochiul şi vedeam despre ce-i vorba. Iar Speranţa, naivă şi credulă, cum desfăcea pachetul, cum o lua razna: ba mă trezeam că îmi doresc să joc într-un film cu Monica Bellucci, ba voiam aprig să-mi ridic o vilă care să aibă simeze enorme şi un cămăroi uriaş pentru bibliotecă (başca un teren de baschet în curte), ba să ajung de la Timişoara la Bucureşti, pe autostradă, în cinci ore, ba să colind lumea doar cu o carte în buzunar, iar aia să fie de credit. Şi tot d’astea... Odată cu vîrsta, Imaginaţia s-a făcut şi ea fată mai serioasă şi i-a trimis lui sor’sa o soţie şi o fetiţă minunate, părinţi şi rude sănătoase, cîte-o călătorie ori o bursă prin străinătate, inspiraţie pentru scris, prieteni noi şi frumoşi, gînduri bune în minte şi-n inimă. Asta nu înseamnă că nu privesc cu plăcere, din fotoliu, la prestaţia cinematografică a Monicăi B., că nu trag nădejde să-mi construiesc o casă şi că nu fac, cînd mă încordez, patru ore şi cincizeci de minute de la Timişoara la... Viena. Şi Speranţa mai aşteaptă, serioasă şi puţin încruntată, o ţară normală în care fiică-mea să trăiască şi să mă întrebe, din cînd în cînd, fără accent străin şi nu de la mii de kilometri depărtare, „tata, eşti bine?“. 

Florin BICAN
(traducător, scriitor)

1. Dacă-mi fac retrospectiva speranţelor, constat că numitorul lor comun este imposibilul. Totdeauna am sperat în imposibil şi nu am fost dezamăgit – imposibilul s-a materializat destul de prompt în viaţa mea, chiar dacă nu neapărat în avantajul meu. Aveam cîţiva ani, cînd, mergînd într-o vizită cu părinţii mei, am rîvnit la o jucărie a fetiţei gazdelor – o minusculă gîscă de plastic conectată la un şirag de boboci diminutivi din acelaşi material. Am rîvnit-o cu atîta intensitate şi am clamat-o atît de imperios încît gazdele mi-au promis că mi-o vor da la plecare. În prag mi-au înmînat solemn un pachet ambalat generos în falduri de hîrtie, avertizîndu-mă că e o jucărie fermecată şi că, dacă nu sînt deosebit de cuminte în drum spre casă, se va preface într-un colţ de pîine. Pînă acasă am făcut toate prostiile pe care mi le-aminteam plus altele improvizate, iar cînd am desfăcut pachetul – miracol – jucăria se transformase într-un colţ de pîine! A fost prima mea întîlnire de gradul trei cu imposibilul, şi de-atunci i-au urmat mereu altele…

2. Sper ca imposibilul să se manifeste şi mai departe în viaţa mea. Îi las, bineînţeles, libertatea de a-şi alege singur forma de manifestare.

3. Cred că speranţa mea în imposibil este de fapt o trăsătură naţională – speranţa în imposibil (imposibilul avînd o mie de feţe) moare ultima pentru că imposibilul are un orizont de aşteptare practic inepuizabil. 

Tudor GIURGIU
(regizor)

1. Am sperat că Anglia va cîştiga Cupa Mondială la fotbal.

2. Mai sper că filmul românesc va fi apreciat şi la el acasă aşa cum trebuie şi că vom aduna şi noi măcar 130.000 de spectatori pentru un film, aşa cum s-a întîmplat la fraţii bulgari.

3. Pentru că aşa am fost învăţaţi, aşa am auzit pe-acasă sau „la televizor“. O aberaţie mioritică. 

Alina PURCARU
(jurnalistă)

1. Mi-aduc aminte de un fel de strategie-superstiţie pe care am tot tîrît-o după mine din şcoală. După ce ieşeam de la vreun examen mai nenorocit, nici eu şi nici prietenii mei nu spuneam niciodată c-am fi făcut ceva. Negarea sau subevaluarea ne dădea o doză bună de adrenalină în aşteptarea/speranţa (şi asta negată!) a contrariului. E un truc clasic, de care m-am folosit din precauţie. Plus că singurul lucru la care mi s-a părut că serveşte acest „sper să...“, folosit chiar la ordinea zilei, e să umple, politicos, timpii morţi dintr-o conversaţie: „sper să ne mai vedem...“.

2. Să speri că ceva funcţional, banal în fond şi absolut tracasant va fi rezolvat de serviciul/persoana responsabile cu asta, a ajuns la noi cea mai comună formă de speranţă. Ca şi cum speranţele noastre s-au resemnat şi s-au făcut mici în faţa unor situaţii care, din ce în ce mai mult, au în ele ceva de capriciu ridicat la dimensiuni de instituţie. În loc să spun, cum aş vrea să spun, că sper să mă adun în sfîrşit şi să învăţ portugheza (lucru fezabil, cu puţin efort!), mă trezesc sperînd să nu fac degeaba drumul pînă la bancă. Sau, neputînd să înţeleg cum e să nu ştii, la 30 de ani, care e diferenţa dintre gîscă şi raţă, cînd le vezi trecînd pe uliţă, sper cu voce tare să nu cresc copii idioţi. Sper să mă dezbar de speranţe din astea plictisitor-utilitare, cu „să nu“ în faţă!

3. Nu numai la români moare ultima. Cumva e frumoasă doza asta de optimism, păstrată pînă la capăt, orice ar fi: Where there is life, there is hope. Problema cu românii, sau cu o bună parte din ei este că au adus în derizoriu tot bagajul de sens al cuvîntului. De cele mai multe ori, la noi speranţa e un fel de clişeu extrem de la îndemînă, care merge oricînd cu metehne cultivate în timp şi întreţinute cu sfinţenie: resemnarea, pasivitatea, lenea. Să moară calmul, respectul, eficienţa sau imaginaţia – ultimele – ar fi de-a dreptul exotic. Nouă ne place să ne conservăm propriile valori, căci ele ne feresc de complicaţii inutile şi false preocupări. Cum sînt cele pentru prezent.

anchetă realizată de Ana Maria SANDU

Foto: Brăduţ FLORESCU