Sîntem năpădiţi zilnic de valuri de critici venite dinspre televiziuni şi ziare. Şi vedem cum unii contestă cu vehemenţă cîte ceva ce alţii apără cu elocvenţă (de obicei la un alt post). Apoi constatăm că cei care relativizează criticile primilor au, la rîndul lor, de criticat cu tărie altceva. Şi aflăm lucruri extreme. Guvernul e ba cel mai corupt, ba cel mai bun de după Revoluţie. Preşedintele e cînd cel mai ferm şi cinstit de pînă acum, cînd cel mai mare intrigant. Parlamentul e în schimb singurul contestat de toată lumea şi asta încă de la începutul anilor ’90, deşi, în principiu, instituţia e fundamentul unei democraţii. Cristian Mungiu ia Marele Premiu de la Cannes şi a doua zi este acuzat de plagiat. Personalităţi pe care lumea le ştia aflate pe un piedestal sînt astăzi demolate, cu argumente sau cu simple înjurături. Unii vor să ia locul celor pe care-i contestă. Alţii desfiinţează nume mari ca să-şi facă reclamă lor înşişi. Impostori cu nume sonore profită de fenomen ca să susţină că ce se spune la adresa lor (pe merit) n-ar fi decît tot din invidie şi duşmănie. E desfiinţat din vorbe noul sistem de pensii private şi apoi afli că cei mai vehemenţi critici aveau în spate propriul sistem de pensii private. Spiritul critic, menit să discearnă lucrurile, pare a fi deturnat. Fostul şef al delegaţiei Comisiei Europene, Jonathan Scheele, a plecat din România spunînd că i se pare că uneori în ţara asta e prea mult spirit critic. E prea mult sau e încă prea superficial? E prost înţeles sau interesat şi subiectiv? E condus de invidie, şi nu de raţiune, sau e încă o reacţie la deceniile în care în spaţiul public s-au auzit prea multe laude? Se poate face puţină ordine în problema asta? (A. M.)