Cu dus şi întors

Publicat în Dilema Veche nr. 344 din 16 - 22 septembrie 2010
Actori la început de carieră jpeg

Nu ştiu cîţi dintre cei care au protestat, zilele trecute, în Franţa, împotriva expulzării romilor originari din Bulgaria şi România ar fi de acord să găzduiască, măcar o vreme, o familie ameninţată de această măsură, să angajeze un ţigan sau să accepte ca un copil rom să înveţe în aceeaşi clasă cu propriile odrasle. Nu sînt convins cît de autentice sînt sprijinul şi solidaritatea manifestate de francezii nativi pentru comunităţile mai mult sau mai puţin nomade instalate la periferiile oraşului şi cîtă ipocrizie încape în aceste proteste îndreptate împotriva preşedintelui atît de detestat pentru derapajele sale incorect-politice. Pe de altă parte, nu e sigur nici dacă măsurile – poate legitime, dar, cu siguranţă, imorale – pe care le-a luat sînt dictate într-adevăr de grija pentru sistemul social greu încercat de criză sau de nevoia stringentă de a mai cîştiga nişte procente de simpatie de la votanţii de dreapta. 

Războiul ţapilor ispăşitori 

Criticat şi ironizat în Franţa şi în Europa, preşedintele Sarkozy e cînd victimă, cînd făptaş. Pînă şi André Glucksmann, un intelectual cu evidente simpatii de stînga, dar anticomunist, un liberal anticapitalist, găseşte cu greu o încadrare pentru acest politician. „Poţi să-l critici pe Sarkozy şi fără să-l identifici cu Pétain sau Laval, fără să cazi în injurie sau caricatură“ – scrie filozoful într-un savuros editorial din Le Monde. „Romii nu sînt decît nişte victime colaterale, nişte copii rătăciţi ai mondializării, preşedintele – alibiul unei opoziţii în pană de idei, iar Franţa – «negrul» unei comunităţi internaţionale care şi-a pierdut simţul orientării“ – explică el. Nu atît despre ţigani ar fi vorba în toată această dispută, cît despre cei care nu îi suportă. „Europeanul postmodern îşi face un titlu de glorie din faptul că a dărîmat toate tabuurile, dar se pune pe picioarele dinapoi în faţa emigrantului şi se oripilează în faţa ţiganului, a vagabondului absolut prin tradiţie şi prin voinţă.“ Ceea ce ar trebui să înţelegem e că nu e vorba de o respingere a celuilalt, ci un refuz al sinelui. Într-un moment în care toată lumea aruncă mingea cînd în terenul francez, cînd în România, Glucksmann propune – fără să furnizeze şi reţete – o viziune europeană a chestiunii. „Dreptul la vagabondaj e imprescriptibil într-o democraţie sănătoasă.“ 

„Dreptul la vagabondaj“ 

Privită de la Bucureşti, disputa din Franţa legată de ţiganii români pare comic-absurdă, dacă n-ar fi, de fapt, tragică. Tocmai cei mai vajnici militanţi pentru drepturile omului, tocmai cei care pînă nu de mult dădeau tuturor lecţii despre corectitudinea politică, tocmai cei care acuzau în dreapta şi-n stînga xenofobia, rasismul, discriminările, tocmai francezii, deci, se dau de ceasul morţii să expulzeze în ţările lor de provenienţă sau măcar să îndepărteze din oraşe nişte oaspeţi nepoftiţi. Da, într-o Europă bazată, printre altele, pe principiul liberei circulaţii, oamenii au dreptul să circule unde poftesc. Şi e greu de presupus că un efort european de sedentarizare, de „fixare forţată“ a acestor popoare nomade ar putea reuşi: a încercat s-o facă – într-o cu totul altă epocă – Nicolae Ceauşescu şi a obţinut rezultate discutabile. Dacă n-a reuşit el, care dispunea de un aparat represiv, într-un regim totalitar unde deciziile se executau, nu se comentau, n-or să reuşească liderii democratici europeni într-o logică a libertăţii şi a de-teritorializării. Nici „ajutoarele“ trimise cu bunăvoinţă pentru a-i ţine pe ţigani departe de oraşele zise civilizate nu ajută – ele sînt, de fapt, doar o momeală pentru a atrage noi doritori de „recompense de repatriere“. 

De fapt, aproape toate măsurile întreprinse pentru a-i îndepărta pe romi de oraşele unde sînt nedoriţi par să fie sortite eşecului: ei revin, neînduplecaţi, îşi reconstruiesc taberele cu sîrg şi fac totul ca să fie la fel de (in)vizibili şi pe mai departe. Pe de altă parte, mai toate politicile de integrare promovate de guvern sînt paradoxale şi pline de contradicţii. Spre deosebire de Spania sau chiar de Italia, unde există, în ciuda unor eşecuri izolate, dar răsunătoare, numeroase modele de succes, Franţa nu a ştiut să-şi orienteze eforturile pentru integrarea romilor (nici cu cetăţenii aparţinînd comunităţilor musulmane n-a reuşit, dar asta e altă poveste). De pildă, romilor li se reproşează, printre altele, că nu sînt şcoliţi, că lipsa de calificare îi face incapabili să-şi găsească un loc de muncă – şi asta ar favoriza infracţionalitatea. Însă şcolile gata să accepte elevi de etnie romă (care, pe lîngă problemele sociale şi birocratice, mai au şi problema necunoaşterii limbii) sînt foarte puţin numeroase. În plus, raziile poliţiei la periferiile populate de romi şi distrugerea sistematică a taberelor ruinează chiar şi eforturile acelor părinţi care chiar încearcă să-şi ducă la şcoală copiii. Apoi, distrugerea taberelor nu poate decît să favorizeze nomadismul – acţiuni de acest tip se bat cap în cap cu intenţiile (declarate) de a încuraja sedentarizarea. Ca să nu mai vorbim de aşa-numitele „sate de integrare“ înconjurate de ziduri înalte şi „protejate“ de poliţişti înarmaţi... 

Această incapacitate a ţărilor occidentale de a găsi soluţii coerente pentru populaţiile de etnie romă îngrijorează la Bucureşti; însă ne furnizează măcar un motiv de veselie tîmpă: dacă nici la Paris nu s-a putut, măcar n-o să mai fim criticaţi... Iată încă un ţap ispăşitor, încă un motiv de inacţiune perplexă. 

Măsuri paradoxale, ezitante 

Într-adevăr, şi în România s-au tot căutat soluţii pentru o firească şi necesară integrare a acestei minorităţi. Educaţia reprezintă doar una dintre direcţiile de acţiune, dar şi aici, ca şi în Franţa, măsurile au fost cînd insuficiente, cînd paradoxale. De pildă, pentru a fi admis la o universitate din România, e mai bine să fii rom decît elev silitor. Asta, cel puţin teoretic. În cele în jur de 25 de universităţi de stat importante, cetăţenilor de etnie romă le-au fost rezervate anual 400 de locuri. Nota (media) 5 este suficientă pentru a intra la facultate – un privilegiu, dacă ne gîndim că la anumite instituţii de învăţămînt superior concurenţa poate fi acerbă: doar 1 din 10 candidaţi este admis, departajarea făcîndu-se în urma dosarelor prezentate şi a probelor de competenţă. Acest privilegiu este unic şi dedicat special tinerilor romi, o formă de discriminare pozitivă prin care guvernul încearcă să-i sprijine – susţinînd educaţia – pe membrii celei mai neajutorate (sau defavorizate) minorităţi dintre cele 18 comunităţi etnice recunoscute oficial de stat. 

Cu toate acestea, foarte multe locuri rezervate acestei minorităţi rămîn neocupate sau sînt abandonate pe parcursul anului universitar. Numărul ţiganilor cu diplomă e deci extrem de scăzut. De ce nu dau roade aceste forme de discriminare pozitivă? Nu la vîrf este problema, ci la bază: în jur de 40% dintre ţigani ar fi analfabeţi; se estimează că în jur de 17% dintre copiii aparţinînd acestei comunităţi nu ajung să fie incluşi în sistemul şcolar şi că între 12 şi 20% abandonează şcoala înainte de încheierea primului ciclu (cifra este disputată, căci statisticile publicate de autorităţi şi de diverse organizaţii prezintă diferenţe enorme). Această stare de fapt nu ţine doar de faptul că romii nu preţuiesc educaţia şi cultura scrisă în general, ci şi de politicile educaţionale ezitante. Ministerul Educaţiei interzice din principiu formarea de clase speciale, pe baze etnice, din grija de a nu încuraja astfel izolarea, separatismul, discriminarea, în vreme ce unele comunităţi de ţigani solicită în mod explicit acest lucru, susţinînd că elevii romi se simt discriminaţi în clasele mixte. Asociaţia Amare Rromentza încearcă să găsească o formulă concretă pentru sloganul „Educaţia de calitate – un pas spre egalitate“. Pornind de la premisa că romii încep clasa I cu un handicap greu de recuperat (limba maternă fiind romanes), asociaţia a înfiinţat, cu fonduri europene, cîteva grădiniţe bilingve. O experienţă care ar putea fi generalizată pentru întreg ciclul primar în localităţile unde există comunităţi importante de ţigani. Dincolo de cele cîteva modele de succes, e însă greu de presupus că sistemul va funcţiona: izolaţi în clasele bilingve, membrii acestei comunităţi vor căsca şi mai mult golul care îi desparte de comunitatea majoritară în care vor, de fapt, să se integreze. Aici e o contradicţie de bază: sistemul educaţional din România se bazează pe principiul egalităţii şanselor, în vreme ce politicile pentru romi sînt centrate pe diferenţă. E un dezechilibru greu de conciliat. Aceasta e, de fapt, şi dilema dintre integrare şi segregare: de fiecare dată cînd cer mai multă discriminare pozitivă, romii se îndepărtează, de fapt, de integrare.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Ucrainenii au distrus un vehicul blindat rusesc rar, proiectat pentru a transporta liderii ruși în caz unui atac nuclear, biologic sau chimic
Ucraina a distrus un vehicul blindat rusesc rar folosit pentru prima dată la dezastrul nuclear de la Cernobîl .
image
Geamăna siameză Abby Hensel s-a căsătorit. Motivul pentru care femeile nu au recurs la operația de separare VIDEO
Una dintre cunoscutele gemene siameze Abby și Brittany Hensel și-a găsit dragostea adevărată. Conform Mirror, tânăra Abby Hensel, în vârstă de 34 de ani, s-a căsătorit cu Josh Bowling, asistent medical și veteran al armatei Statelor Unite.
image
Un român care a cumpărat de pe Facebook un permis fals de conducere s-a dus la poliție să-l reînnoiască
Un bărbat din Alba Iulia a fost condamnat la 4 luni și 20 de zile de pușcărie, pentru complicitate la fals în legătură cu permisul său de conducere.

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.