Am adresat cîteva întrebări comune despre bac Luminiţei Medeşan – profesoară de limba şi literatura română la Colegiul Naţional „George Coşbuc“ din Cluj-Napoca şi lui Marcel Petrişan – profesor de matematică la Colegiul Naţional „B.P. Hasdeu“ din Buzău.

1) Cum s-a ajuns în doar cîţiva ani de la un examen de „rutină“, o simplă formalitate, la un examen „pe bune“?

2) Ce ar trebui făcut (din perspectiva dvs. de profesor) ca elevii să ia bacul doar cu cunoştinţele acumulate la clasă? S-au transformat cei patru ani de liceu într-un soi de „pregătire“ pentru bac?

3) Mai este bacalauratul un examen al maturităţii?

4) Ce puteţi spune despre programa pentru bac? Este prea încărcată?  S-ar putea ea simplifica?

5) Cu ce ar trebui să plece „acasă“ (şi mai departe, în lume) un tînăr de 18 ani, după patru ani de liceu?

Luminiţa MEDEŞAN

1. Aici e nevoie de puţină istorie. Pînă în 2010 existau şi probe orale evaluate şi notate, nota intrînd în calculul mediei. Proba orală era tot una de literatură, solicitînd ceva cunoştinţe de conţinut. Dar, într-adevăr, la oral, notele erau, în covîrşitoare majoritate, de 9 şi de 10, chiar dacă apoi, la scris, discipolii luau 5. În 2010 şi 2011 oralul s-a transformat într-o probă de competenţe de comunicare în limba romînă, evaluate pe baza unei grile de descriptori de performanţă cu niveluri de competenţă. Nemaifiind vorba de note, acest tip de evaluare nu mai intră în calculul mediei, dar trecerea prin faţa comisiei, uneori pur formală (nu se poate pica), e o condiţie obligatorie pentru participarea la probele scrise.

Caracterul formal de pînă mai ieri al probei scrise la limba şi literatura română în cadrul bacalaureatului a fost consecinţa conjugării nefericite a doi factori: zelul transparenţei totale privind posibilele variante de subiecte, în număr de 100, publicate pe site-ul Ministerului Educaţiei (timp de trei ani, din 2007 pînă în 2009), cam cu cîteva luni înainte de examen, scopul declarat fiind acela de a da tuturor candidaţilor şansa de a se pregăti eficient şi în deplină cunoştinţă de cauză. Al doilea factor a fost apariţia rapidă pe piaţa auxiliarelor şcolare a lucrărilor (nu le discut acum calitatea) cu rezolvarea integrală a variantelor propuse. Consecinţele au constat în posibilitatea de a copia copios (au fost judeţe în care s-au găsit sute de lucrări identice, la virgulă), iniţial direct din cărţile duse cumva, camuflat, în sălile de examen, fireşte, cu complicitatea supraveghetorilor. Apoi metodele s-au perfecţionat şi au apărut device-urile de tipul căştilor, al telefoanelor, ceasurilor... Frauda a ajuns atît de evidentă, încît în 2011 s-au instalat camerele de supraveghere în săli, ceea ce a dus la rezultatele catastrofale de anul trecut şi din vara aceasta. Procentul de promovare de sub 50% arată cîţi elevi s-au pregătit. Deci, bacul a ajuns un examen serios datorită unei măsuri administrative (unii o consideră chiar de tip poliţienesc). Elevii care nu au promovat spun că au fost inhibaţi de ele... Să fim serioşi! Sigur că este mai bine aşa, deşi, de cînd nu se mai poate copia ca în vremurile bune, nici nu se mai înscriu toţi absolvenţii la bacalauret, iar cei din promoţiile anterioare nici atît. Deocamdată, cel puţin formal, examenul e mai serios. Dar forma încă nu acoperă un fond.

2. La română, reforma curriculară a fost dintre cele mai spectaculoase şi contestate. Mai ales la liceu, profesorul are o mare libertate în a propune texte şi autori (obligatorii sînt doar cei 17 canonici) cu condiţia însuşirii conceptelor, a învăţării speciilor şi a exersării competenţelor prevăzute. Evaluarea prin bacalaureat (proba scrisă) a cunoscut cîteva formate în ultimii zece ani. Acum eseul nu mai poate viza decît autorii canonici sau speciile obligatorii, cele trei subiecte (primul – pe un text la prima vedere, al doilea – un text argumentativ pornind de la un citat, al treilea – eseul) au cîte 30 de puncte fiecare. Astfel, în pragmatismul tot mai marcant al elevilor care văd (cei mai mulţi) în şcoală doar un rău necesar, apare tot mai des întrebarea: asta se cere la bac? Dacă nu, de ce ne pierdem vremea cu...? În ultimii ani de liceu, profesorul de română devine profesor de bacalaureat, predă şi evaluează ce se cere, neglijînd, uneori, teme sau capitole care e puţin probabil să devină subiecte ale eseului. Meditaţiile sînt şi rezultatul discrepanţei între programă şi evaluare. Apoi, mai sînt şi cei care doresc o pregătire individuală, în care să aibă toată atenţia şi competenţa profesorului la dispoziţia lor.

3. Într-o epocă în care filozofii culturii vorbesc de infantilizarea adulţilor, cum să vorbim de maturitate la 18 ani? Cînd speranţa de viaţă nu depăşea 50 de ani, majoratul era la 21!

4. Programa e bună, cuprinde competenţe şi conţinuturi relevante, dar problema este ce subiecte se propun pe baza ei. O anecdotă spune că poţi promova la bacalaureat cu vreo cinci-şase romane şi cam tot atîtea poezii, plus două piese de teatru şi o nuvelă...

5. Studiul limbii şi literaturii române în şcoală e pus sub semnul comunicării. Nu e rău, dar concurată de dezbatere şi argumentare, de nonliterar, literatura din programe e, fatal, mai puţină. Or, ea e purtătoare de mari valori, pe lîngă cea estetică. Înecată în concepte (uşor de evaluat, cum am arătat), literatura nu mai e atractivă. Numai noi ştim ce eforturi facem să ne asigurăm că elevii citesc măcar acele cinci-şase romane. Nu mai rămîne timp pentru valoarea formativă, pentru discuţiile informale. Dar asta e o problemă veche, se plîngea şi Călinescu în interbelic de lipsa timpului pentru a crea o reală motivaţie pentru lectură, tinerilor: „Ar trebui ca copiii aceştia să facă o baie bună de cultură, să stea de vorbă cu noi nesiliţi, un an de zile, să citească lucruri de soi fără spaima notei“ (tabletă din anii ’30, apud Ioana Pârvulescu, România literară 35/2004). Dar asta ţine de o gratuitate a actului pedagogic de neconceput în epoca noastră în care idealiştii sînt învinşi pe toată linia de contabili. Ca să răspund direct, fostul elev ar trebui să plece în viaţă cu un set de valori şi cu depriderea de a citi. Un tînăr care citeşte se educă singur. 

Marcel PETRIŞAN

1. Ani de-a rîndul s-a fraudat „la greu“ (exceptînd liceele de mare tradiţie). Sistemul comunist raporta nu doar producţii agricole uriaşe (însă fictive), dar şi rezultate grozave în învăţămînt. Iar inerţia sistemului este mare. Nu poate fi înfrîntă nici măcar de o „revoluţie“ de tranziţie prin neocomunism la pseudodemocraţia populistă de azi. Ani de-a rîndul elevii au fost „ajutaţi“ la examen: supraveghetorii „închideau ochii“ cînd elevii comunicau între ei sau „se inspirau“ din diverse materiale, iar uneori li se scriau rezolvări parţiale pe tablă. Un experiment de introducere a testelor-grilă în 2003 a fost gîndit prost şi a eşuat lamentabil. Elevii primeau spre rezolvare aceleaşi probleme şi cheia de rezolvare se transmitea extrem de uşor de la cei foarte buni la ceilalţi. Culmea fraudării a fost atinsă în anii 2008-2009, cînd s-au publicat subiectele (celebrele 100 de variante) pe Internet. Elevii nu aveau decît să copieze rezolvările (rezumat) publicate pe net şi apoi „miniaturizate“. Examenul „pe bune“ din 2011 şi 2012 a scos o parte din gunoiul de sub preş. Camerele video nu „prind“ chiar totul, corectarea lucrărilor nu este totdeauna obiectivă, iar examenele de „competenţe“ la care condiţia de promovare este „să te prezinţi“ sînt de-a dreptul caraghioase.

2. În cursul celor patru ani de liceu, elevii studiază multe discipline care nu fac obiect de examen la bacalaureat. La matematică (profil real) se cere toată materia studiată, dar nu aş putea spune că promovarea bacului este unica preocupare a elevilor. Cei foarte buni se gîndesc la o continuare a studiilor şi învaţă suplimentar pentru competiţiile şcolare. Un elev conştiincios (nu neapărat briliant), care are la clasă un profesor competent, poate promova bacul fără meditaţii. De altfel, sistemul de meditaţii ar fi de blamat în măsura în care elevii sînt obligaţi de către profesorul de la clasă să participe. O adaptare a gradului de dificultate a examenului la posibilităţile elevului mediu cred că ar îmbunătăţi situaţia. Mă refer aici la o creştere a ponderii subiectelor mai uşoare, nu la eliminarea totală a celor de dificultate medie sau mare. O situaţie ideală în care toţi să promoveze doar cu cunoştinţele de la clasă nu cred că se va realiza prea curînd.

3. Este vorba desigur despre o „maturitate“ în gîndire. Parţial, bacul se poate spune că testează aşa ceva. Din păcate, la matematică, accentul a început să se deplaseze de la probleme de raţionament şi creativitate spre exerciţii de genul „să se calculeze“, ceea ce dăunează obiectivului propus. Această tendinţă este vizibilă mai ales la subiectele pentru testarea naţională, ceea ce influenţează negativ calitatea elevilor care intră în liceu.

4. Programa de examen este în concordanţă cu programa parcursă în liceu. Eliminarea unor conţinuturi predate ar fi dăunătoare. (Acele conţinuturi ar fi neglijate la predare. Exact aşa ceva se întîmplă la testarea naţională. Elevii ajung la liceu fără să ştie temeinic rezolvarea ecuaţiei de gradul al II-lea, care a fost eliminată din programa de examen.) Programa a fost revizuită şi s-a produs o oarecare simplificare.

5. În primul rînd, ar trebui să ştie cum să înveţe singur, să caute informaţiile de care are nevoie şi să fie capabil să se descurce în situaţii complexe, în care luarea unei decizii raţionale poate fi esenţială. 

a consemnat Adina POPESCU          

Foto: L. Muntean